CRONICA DIN CARPATI – episodul „Comorile Bucegilor”
Obiectiv: Valea nemarcata a Comorilor din Bucegi (Jepi)
Perioada: 24 Aprilie 2011
Participanti: Dragos Ilioiu si Vlad
Gata! Destul cu mesele de Paste si cu leneveala. De mult planuisem o vale nemarcata impreuna cu Dragos (un prieten din Poiana Tapului, mare amator de ture mai ales de iarna) si iata ca venise momentul. Incep putin filosofic un dialog imaginar cu toti „satulii” de Bucegi din varii motive: ba ca Valea Prahovei este supra-aglomerata, ba ca e plin de … hai sa zicem turisti necivilizati (a se citi jigodii care-si lasa urmele peste tot), ba ca ne-am saturat ca mereu mergem la munte acolo!
Eu si prietenii mei nu ne vom satura niciodata in viata asta de Bucegi! Pe aproximativ 300 kmp se desfasoara raiul alpinismului romanesc, sunt muntii cu peste 280 de trasee alpine nemarcate si de escalada, in abruptul prahovean se gaseste cel mai mare perete vertical din tara (Vaii Albe), sunt munti incarcati de istorie si mister, de legende si amintiri. Trecand peste forfota din jurul telecabinei, peste raurile de gunoaie de la poale in zona Poiana Tapului – Busteni, Bucegiul ramane fascinant, este tot ceea ce inseamna cu adevarat MUNTE.
Printre „comorile” acestui masiv se numara si … Valea Comorilor, vale de abrupt in muntele Jepii Mici, clasificata in grad de alpinism 1B (usoara). Traseu nemarcat cu plecare din mult mai cunoscutul traseu „Jepii Mari” sau mai corect spus poteca „Schiel” si cu iesire direct in platoul Bucegilor in apropierea varfului Jepii Mici” (2143 m)
Eu si Dragos
Intrarea in „Comori” se face urmarind a doua vale din poteca „Schiel”, prima fiind Seaca dintre Clai. Ca reper, poteca marcata face un cot la stanga destul de inchis, intrarea fiind in dreapta marcata de un amalgam de butuci si bolovani. Desi am plecat pe o vreme de primavara, tura a fost una de iarna veritabila, dat fiind cantitatea mare de zapada din vale, de la o anumita altitudine evident. Din fericire, si foarte stabila.
Traseul este plin de saritori, insa zapada poate fi un ajutor de nadejde. Recunosc ca o buna parte le-am catarat mult mai usor decat am fi facut-o vara, dar in alte portiuni am fost nevoiti sa ocolim pe lateral pe versant.
Valea Comorilor (jos, aproape de poteca Schiel)
si
In prima parte a turei nu am folosit coltarii. Nici mai sus in Braul lui Raducu, desi ar fi trebuit. Pioletii si betele in schimb ne-au fost ajutoare de nadejde.
Una din saritori este de fapt un horn de o inaltime serioasa. Este cam cea mai tare obstacol al vaii pana la iesirea acesteia in Braul lui Raducu. Traseul are prima ramnificatie cu o poteca ce duce spre stanga de unde se deschide o alta vale, o alta „comoara”, numita Comorile Brinei. Noi am urmat traseul in dreapta pana la urmatoarea bifurcatie a vaii: stanga Comorile de Mijloc iar in dreapta Comorile Claii. Desi nu sunt absolut sigur,
cred ca am ales varianta de Mijloc, nu tin minte sa fi mers cu peretele sudic al Claii in dreapta. Un alt „reper” ar fi faptul ca odata ajunsi in Braul lui Raducu si mergand in dreapta, nu am ajuns imediat in saua Claii ci am mai traversat o Vale, destul de expusa care mai mult ca sigur este cea a Comorilor Claii.
Aceasta harta, realizata de Emilian Cristea, m-a lamurit imediat dupa coborare …
ocolind o saritoare pe versantul lateral in Comorile de Mijloc.
Zapezile tarzii din Baiului. A fost o iarna asa cum trebuie sa fie pe munte.
Nu am fost singurii hoinari pe acolo. Din fericire nu ne-am dat intalnire cu „posesorul” acestor urme …
Poiana Tapului printre uscaturi 🙂
Am ajuns in Braul lui Raducu fara a fi nevoiti sa ne punem coltarii. Mai jos este indicata poteca branei.
Fragment din Walter Kargel – „Muntii Bucegi”:
„Pitoreasca si variata, refugiu al caprelor negre, Brana lui Raducu (numele este al unui vanator de capre negre) incepe din poteca Schiel si ia sfarsit in Valea Jepilor”. Intrarea este marcata cu un indicator verde din poteca Schiel. In sens invers, din valea Jepilor intrarea se distinge usor fiind o poteca bine conturata chiar daca nu exista nici un indicator (sau nu-mi amintesc eu sa fie).
In spatele meu, peretele ce formeaza Braul Mare al Jepilor. Brana lui Raducu poate fi parcursa si iarna insa cu mare atentie si cu echipament corespunzator.
Brandusele de Aprilie (sus), peretele Braului Jepilor (jos)
De aici a cam inceput tura de iarna (in spate, peretele sudic al Claii Mari).
„Locuitorii” din zona alpina a Claii Mari.
Am facut dreapta pe Braul lui Raducu si la scurt timp am fost nevoiti sa traversam Valea Comorilor Claii. Aici recunosc ca ne-a mancat putin in jurul ochiului. Valea este foarte expusa. Nu ne-am pus coltarii si nu ne-am asigurat in coarda insa zapada s-a dovedit a fi un aliat de nadejde. Data viitoare imi va fi invatatura de minte. Si aici am gasit urme proaspete de urs in zapada.
ASA NU!
Dedicatie pentru Costel ca el este cu panoramele … din partea cealalta am poza in jurnalul cu biciclete …
Ei si acum recunosc plin de ciuda si rusine (nu mi se intampla asa ceva de obicei): NU STIU pe unde am urcat in platou. N-am recunoscut si n-am gasit pe vreo harta sau prin alta descriere, valcelul pe care am urcat catre partea superioara a vaii. Cert este ca a fost destul de accidentat, cu saritori tehnice si ne-a pus serios la incercare anduranta. Stiu aproape sigur ca nu este „Hornul cu Florile” si ca este o zona expusa avalanselor dupa semnele gasite. Bineinteles in Aprilie nu mai era cazul de asa ceva.
Urmeaza portiunea din traseu in care traiesti „bucuria muntelui” din toate simturile. Atat a trupului pe care-l epuizezi intr-o ascensiune pe zapada cat si a spiritului. Te bucuri ca esti epuizat, te bucuri cand vezi cat mai este pana la final, te bucuri de fiecare pas, te bucuri doar ca muntele „este aici” si stii ca va fi mereu. Panta de mare inclinatie, zapada stabila, peisaj „lacrima” dupa ce ai parcurs valcele si saritori. Este momentul pe care eu il savurez din plin in orice tura montana. Banuiesc ca aici eram in valea superioara a Comorilor Claii dar voi mai face odata traseul. Fiind „de-al locului”, Dragos a fost cu logistica iar acum nu dau de el …
Taiem poteca cu randul, urcusul este destul de solicitant …
dar merita fiecare pas, fiecare moment petrecut acolo, merita sa revii de cate ori poti!
Muntii Baiului si Poiana Tapului… ca-n palma. Vreme perfecta! Eu am trecut la coltari.
E randul meu la aparat.
Suntem in imparatia lor. Mai intai una si apoi altele.
Din Jepii Mari salutam Vf Ciucas, punctul maxim al Carpatilor de Curbura!
O mai veche dambla de-a mea, putina geografie montana. Am enumerat in poza de mai jos cele mai inalte varfuri din Carpatii de Curbura. Daca muntii si Vf. Ciucas sunt binecunoscuti, celelalte trei varfuri marcate fac parte dintr-o formatiune muntoasa mai putin umblata si descrisa, muntii Neamtului, ce fac corp comun cu masivul Baiului si sunt recunoscuti adesea ca parte componenta a lor. Si sunt PLINI DE IARBA!
In continuare urcam catre platou. Intrarea se face printr-un horn undeva in apropierea varfului Jepii Mici.
Iata cum stricam cu urmele noastre, „perfectiunea” zapezii pe vale 🙂
o poza foarte reusita cu hornul ce da in creasta.
Si alta cu subsemnatul. Cam rupt 🙂
Cateva repere binecunoscute in Bucegi
„Daca ai un dor ce te framanata / Nu cata ca-i drumu’-obositor / Hai cu mine prietene, pe munte, / Pe cararile Bucegilor ….”
pe platou, schimbam iarasi anotimpul 🙂
Dar mai prindem niste contraste de mare efect
Cabana „Naturalistilor” sau Cantonul Schiel de la iesirea din poteca Schiel. Este acolo de un secol si este lasat in paragina!
Coborarea din platou am facut-o prin poteca Schiel sau mai cunoscutul traseu „Jepii Mari” (marcaj triunghi albastru). Ne-am prostit pe drum, scurtand prin cateva valcele pe unde mai trecuse si cate o avalansa. Insa totul a fost OK iar per ansamblu ziua a fost minunata! A fost o tura de aproximativ 9 ore de care-mi voi aminti cu placere si pe care sper sa o repet cat mai curand!
drumul nostru
Insa astazi 6.10.2011 cand termin acest jurnal, este o zi trista pentru mine. Si pentru intreaga omenire …
“Those people who are crazy enough to change the world are the ones who actually do…”
Gabriela PACEA
- Edit
Minunat! Bravo!