Un barbat e adus in fata judecatorului pentru ca a omorat-o pe sotia lui.
– Fapta dumneavoastra e sub orice critica. Daca aveti intentia ca tribunalul sa nu va condamne la inchisoare pe viata, trebuie sa ne expuneti motive cat de cat plauzibile care sa va poate reduce pedeapsa.
– Domnule judecator, sotia mea era asa de proasta incat nu am putut sa ma controlez si a trebuit sa o arunc de la balcon.
– Declaratia dumneavoastra este o obraznicie nemaiauzita si daca nu doriti ca juratii sa va condamne inainte sa continuam procesul trebuie sa aveti argumente cu adevarat plauzibile.
– Pai sa va povestesc. Locuim intr-un bloc cu 10 etaje la ultimul etaj si la parter locuieste o familie de pitici. Parintii au 1 metru si copii, cel de 12 ani 70 cm si cel de 14 ani are 90 cm.
– In ziua respectiva i-am spus sotiei:
– E teribil sa fii pitic. Saracii vecini de la parter, toti sunt asa mici!
– Da, raspunde sotia sunt o adevarata specie de pirinei.
– Pigmei ai vrut sa spui!
– Nu, pigmei e ceea ce are omul in piele si de la care se alege cu pistrui.
– Aia se numeste pigment.
– Ma lasi? Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.
– Ala se numeste pergament.
– Cum poti draga sa fii asa de incult? Pergament e cand un scriitor publica o parte din ce a scris.
– Domnule judecator, va inchipuiti ca mi-am inghitit cuvantul „fragment” ca sa nu mai continui discutia asta aberanta. M-am asezat pe fotoliu si am luat un ziar sa-l rasfoiesc. Nici nu m-am asezat bine ca apare sotia mea langa mine cu o carte in mana si imi spune:
– Uite draga, asta e ceea ce scrie un scriitor si se numeste carte, daca nu aveai idee ce e aia. Ia si citeste Veranda de la Pompadur.
Iau cartea in mana si ii spun: „Draga mea, asta e o carte in limba franceza Marchiza de Pompadour, nu trebuie sa interpretezi numele in romana”.
– Asta e buna draga, imi dai tu lectii de franceza, mie care am facut meditatii cu un vector de la facultate!
– Ala nu se numeste vector, se numeste lector.
– Esti prost, Lector a fost un erou grec din antichitate.
– Ala a fost Hector si era troian.
– Hector e unitate de masura a suprafatei blegule.
– Ala e hectar draga mea.
– Ma uimesti cu incultura ta. Hectar e o bautura a zeilor.
– Ala se numeste nectar spun eu oftand din adancul sufletului.
– Habar nu ai, eu stiu sigur ca era si o melodie pe tema asta pe care o cantau doua prietene in duo.
– Nu se spune duo se spune duet.
– Ma scoti din sarite, cum dracu de esti asa de incuiat? Duet e cand doi barbati se bat cu sabiile.
– Ala se numeste duel.
– Pe dracu, duel e gaura aia neagra din munte de unde apare trenul.
– Domnule judecator, aveam tunel pe limba dar am simtit ca mi se face negru in fata ochilor si nu m-am mai putut stapani si am aruncat-o pe geam.

Liniste in sala… judecatorul ia ciocanelul de pe masa, loveste cu el puternic si spune:
– Esti liber, a fost un caz clar de legitima aparare. Eu o aruncam deja de la Hector.

Când a plecat de-acasă, Prunariu i-a lăsat maică-sii un bilet pe masă: „Am plecat în Cosmos. Vin peste o săptămână”. Când vine, găseşte pe masă un bilet de la maică-sa: „Am plecat după brânză. Nu ştiu când vin.”

de I. Minulescu

La părintele Vintilă
Vine-Arvinte, cam sfios
Şi se roagă: – Fie-ţi milă
De un suflet păcătos!

Chiar în săptămâna mare
Când tot omul e smerit
Şi posteşte cu-ndurare,
Uite, am păcătuit!

– Ai furat? întreabă popa
– Nu prea sfinte! Fără vrere
M-am dat răului şi hopa,
În grădină c-o muiere!

– Vai de mine, vai de mine…
Greu păcat ai săvârşit…
Însă dacă-mi spui cu cine,
Poate vei fi mântuit.

– Nu pot, a răspuns Arvinte
Să-mi fac chinul şi mai greu,
Nu pot s-o divulg Părinte,
Că mă bate Dumnezeu!

… Era-naltă şi frumoasă,
Părul blond şi ochi de jar,
Gura dulce, voluptoasă,
Dinţii de mărgăritar…

– Nu cumva ai fost cu Tanţi
Din Smârdan, de peste drum?
– Nu pot s-o divulg, că Domnul
Mă trăzneşte chiar acum!

…..Şi-avea flori la cingătoare,
Trup de crin îmbobocit,
Mijlocel de fată mare,
Numai bună de iubit…

– Poate-ai fost cu Miţa Creaţa,
Cea uşoară ca un fulg?
– Cere-mi tot, ba chiar şi viaţa,
Însă nu pot s-o divulg!

……Durdulie, ‘mbujorată,
Numai cântec, numai joc,
Când te-a strâns în braţe-o dată,
Ai simţit în vine foc!

– Măi Arvinte, ai fost cu Leana
Care şade pe Neptun?
– Oh! Degeaba-mi zgândări rana,
Fiindcă tot nu pot să spun!

O comoară tăinuită,
Fruct în dragoste scăldat,
Toată plină de ispită,
Toată plină de păcat!

– Bine, du-te, meditează,
Şi vii mâine mai dispus,
Domnul să te aibă-n pază!
– Sărut dreapta! Şi s-a dus.

Ajungând în colţ, ca vântu’
S-a-ntâlnit cu Calistrat
Care-ntreabă: – Ei, Prea Sfântul
de păcat te-a dezlegat?

– Încă nu! răspunse Arvinte,
foarte vesel şi vioi,
Dar aflai de la Părinte
Încă trei adrese noi!

Fantana care scrie nu este deloc o metafora. Pur si simplu scrie! Cum o face, nu stiu sa va spun inca. Incerc sa aflu. Unde? Evident ca in Japonia! Cine altcineva putea inventa asa ceva? Se intampla in Canal City – Japonia.