Copiilor nostri „internauti”!!! Astazi povesti izvorate din realitate, atat prima cat mai ales a doua. Prima este primita pe mail (deci nu este creatia mea); a doua ii apartine Diacriticei. Va invit s-o cititi, este acida, corecta, simpatica dar mai ales STIE ce spune.

Urarea ii este adresata Reginei Pisicilor (Diana stie de ce 😀 !), o draga prietena iubitoare si posesoare de mieunatoare, dar nu numai ei, ci si voua celorlalti, iubitori (ori nu) de pisici.

Si daca ceea ce spune acest material primit pe mail este real (sau doar dorinta de a cauta metode alternative de vindecare i-a condus pe autori la asternerea povestii pe hartie) tot pe Diana am s-o rog sa ne confirme sau infirme; sau pe oricine altcineva, posesor de pisica. Sectiunea de comentarii va sta la dispozitie. Va rog!

Este uluitor cat de multe minuni artistice trec absolut neobservate, pur si simplu pentru ca unele sunt atat de ascunse incat aproape nimeni nu stie despre ele …

Aceasta particulara – hai sa-i spunem – opera de arta se afla la etajul 13 al unui bloc modest de locuinte din Ukraina, in Kiev. Este foarte greu de descris si chiar privind fotografiile nu prea poti spune cu exactitate cam care crezi ca poate fi scopul acestei „decoratiuni”. Cel ce a facut fotografiile a descris ceea ce a vazut ca fiind intrarea pe taramul povestilor si a spus ca l-a facut sa se simta ca si cand chiar nu avea ce cauta acolo. Asa ca a luat in fuga cateva fotografii si a plecat inainte ca cineva sa il repereze in zona.

Un om si un caine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusetea zilei, cand, deodata isi dadu seama ca de fapt murise. Isi aducea acum aminte clar ca murise iar cainele care mergea langa el, murise chiar cu mai multi ani in urma … Se intreba „oare unde duce drumul asta?”

Am inceput anul asta cu cateva povesti absolut demente, de la italianul ce s-a straduit din rasputeri sa-si petreaca noaptea de revelion in inchisoare, la gospodina americana ce suna la politie sa-si reclame consortul ca nu-si mananca cina. Asa ca un banc in plus, si ala despre romani, n-are cum sa strice, mai ales ca noi suntem maestri nu doar la facut glume ci si la a fi subiectele lor. Trist, dar adevarat.