Copiilor nostri „internauti”!!! Astazi povesti izvorate din realitate, atat prima cat mai ales a doua. Prima este primita pe mail (deci nu este creatia mea); a doua ii apartine Diacriticei. Va invit s-o cititi, este acida, corecta, simpatica dar mai ales STIE ce spune. (foto: justine-dell.blogspot.com)
Dragii mosului, sa va spun o poveste? Pai va spun. Ieri navigam pe internet si am prins acolo un link de hi5. Asa, ca pentru voi, va spun, urasc hi5-ul. Dar am intrat. Pe pagina unui tanar de aproximativ 18 ani, de profesie dansator modern. Si de succes. Spun asta avand in vedere zecile de mesaje de la tinere ce-l doreau. Sub o forma sau alta.
Problema mea a fost ca nu am prea inteles ce incercau sa-i comunice fetele. Gen: abea ast sa vi aici sa stam la brf k na, ti minte chef k maj’ meu. Sau: te poooooop lov u abea astept sa ne vdm :x:x:x Sau: plshe&hi5 tau ast comm d la u plz.
Priveam tatonarile respective cu ochii unui retardat. Lumea se duce naibii, ma gandeam. Dispar cuvintele. Dispare comunicarea. Dispar imaginile pe care le pot picta cuvintele, frazele. Dispar intelesurile. Astfel de limbaj presupune sfarsitul literaturii, al poeziei.
Ce fel de poezie ai putea scrie cu „uof uof atat de nfs sometimes buah?!” Stiu, sint un batran decrepit ce sta usa in usa cu o prostata defecta, dar dragii mei tineri utilizatori de ksh##33usk, o luati razna! Stiu ca trăiţi in viteza, stiu ca aveti alte prioritati, stiu ca ţoalele de firma au luat locul cărţilor bune si versurile retardate ale unor melodii searbăde au luat locul poeziei, dar voi franati evolutia si incepeti sa involuati! In curand veti
comunica din nou prin batai de toba si sunete nearticulate.
Si, mai grav, omorati povestile. Sau veti ajunge sa povestiti la fel de cursiv ca Tarzan cu Jane in momentul intalnirii lor. Sper ca stiti cine-i Tarzan.
Si inainte de a-i da cuvantul Diacriticei, iata un newsletter primit astazi … foame mare trebuie sa fi fost de au ajuns sa pape literele, da’ ce naiba pazea corectura?! Sau ei dormeau ca era week-end?!
D’ale şcoalei: de ce mi se rupe de progresul odraslei dumitale
de Diacritica
Văzui că articolul despre putirinţele şcolii a stârnit replici de genu’ da, e-adevărat ce zici tălică acolo, e şi responsabilitatea părinţilor, da’ ce te faci când profesorului nu-i pasă de progresul copilului?.
No, să-ţ’ zic de ce nu-mi (mai) pasă mie de progresu’ odraslei dumitale.
1998, octombrie sau cam aşa ceva. 24 de ani, jună profă, liceu cool, pe specialitatea mea. Am 75-80 de dolari salariu, depinde de cursul valutar. Nici picior de meditaţie, trăiesc fix din salariu. De capul meu, cum am dorit – într-o garsonieră care nu-i a mea, dar în care stau moka. Mama e învăţătoare, văduvă de nici un an, de-abia se descurcă cu hangaralele proprii. Într-alt oraş.
Am ore numai după-amiaza anul ăsta. Mi-am făcut o ciorbă – doar cartofi, ceapă, bulion. I-oi fi pus şi orez, să pară mai deasă. N-am altceva şi nici n-o să am până la salariu. Care abia mi-ajunge să-mi plătesc întreţinerea, pasta de dinţi, săpunul, şamponul, tampoanele şi mâncarea. Mâncare precum aia de zisei mai sus. Fructe de sezon? Mai răruţ, că-i mai drăguţ. 3 portocale dimineaţa drept mic dejun? N-ai să vezi. Îs delicatese, trebuie tratate ca atare. (Aveam o listă din vremea aia, cu toate cheltuielile lunare. Mă întreb dac-o mai fi pe undeva. Tare mi-ar plăcea s-o găsesc, dar mi-e c-am aruncat-o.)
M-apuc să corectez lucrări (inclusiv pe-a odraslei dumitale) – cu pixul roşu cumpărat din banii mei, din ăia 80 de dolari care abia mi-ajung să supravieţuiesc. Că statul nu-mi dă “furnituri” dintr-astea, cum îţi dă ţie patronul capitalistul dracului, de-ţi mai iei şi-acasă din ele. În 5 ani de predat mi-am cumpărat întotdeauna din banii mei pixul roşu de corectat, stiloul de pus note în catalog, culegeri din care lucrez cu odrasla dumitale, manuale, caietul în care-mi scriu planificarea orelor cu odrasla dumitale, caietul în care mi-am scris planurile de lecţie de debutantă, caietul în care ţin socoteala grupelor de elevi, absenţe, note. Că materia mea se predă pe grupe şi-i un singur catalog de împărţit la doi profesori. Din banii mei am xeroxat şi cărţile pe care le folosesc la clasă cu odrasla dumitale.
M-apuc să-mi pregătesc lecţiile – din culegeri cumpărate, invariabil, pe banii mei. Unele încă din facultate.
Iau autobuzul, pornesc către liceu. Cobor, văd “Caţavencu” la chioşc, dau să-l cumpăr, mă opresc. Costă 5.000 de lei (parcă) – din banii ăştia (….) Continuarea AICI, pe Diacritica