Facultatea

„Eu sunt invidios pe cei cu studii superioare. E una din frustrările mele personale că nu am o diplomă. Am abandonat facultatea în anul trei pentru că a trebuit să mă duc la muncă, din pricina unor circumstanțe. Ani mai târziu eram prea blazat și câștigam prea bine ca să mai risc. Deja mă așezasem, iubeam, mă gândeam la un copil și speram la toate lucrurile pe care le merită un flăcău. Aveam contactele necesare pentru a obține o diplomă în aproape orice domeniu. Doamne, câți mișei am cunoscut la viața mea! Amicii îmi spuneau că sunt prost dacă nu dau plicul. Nici nu era foarte scump atunci. Venise criza economică din 2007 și erau toți racheții din învățământ cu foamea în gât. Dar nu am vrut. Am avut prea mult respect pentru oamenii cu studii superioare legitime ca să pot comite așa ceva. Ar fi fost nedrept să ocolesc un sistem în care ei au trudit ani de zile și au sacrificat atât de mult, iar eu să fi intrat la decan, să fi stat cinci minute și să fi ieșit absolvent pe partea cealaltă. Ar fi fost o mișelie. Anii au trecut și, cum e în viață, iubirea s-a destrămat, durerea s-a ascuțit, iar copiii au rămas doar un vis încețoșat dintr-o altă realitate pierdută în negura timpului. Eu am rămas tot același om tăcut și însingurat, obligat să dau resemnat din cap de fiecare dată când auzeam: ”Nu pot să vă trec funcția reală aici pentru că nu aveți facultate”.

Timpul a trecut, m-a tăiat pe față, mi-a adâncit privirea și mi-a lăsat în urmă firele albe ca să țin minte că mai trece din când în când. Dacă l-aș vedea pe flăcăul ăla pe stradă, probabil că nu l-aș recunoaște. Atâtea speranțe deșarte și atâtea idealuri. Atâta naivitate… . Abia acum văd că mișelia era de fapt normalitatea și că, pentru fiecare porc lipsit de scrupule, se înfățișează imediat un clapon lipsit de demnitate care să-i ciugulească scârna direct de la cur. Sunt un om mărunt, umbrit de panoplia de intelectuali marcanți, politicieni, directori, juriști, profesori universitari și doctori docenți care trosnește sub greutatea unor microcefali cu patru rânduri de burți care nu știu nici să vorbească limba strămoșească. Au ajuns doctori docenți, la fără frecvență, după ce au făcut licee până la 25 de ani, au început facultățile la 55 de ani și au devenit zimbri erudiți la 56 de ani. Publică maculatură râncedă în fiecare an, de nici măcar focul în sobă nu poți să faci cu ea. Sunt cărți scrise de secretarele lor care dau copy/paste de pe Wikipedia, iar ei mai primesc câte un doctorat. Nu mă pot abține să nu râd când aud cât le sunt diplomele de inventate.

Oamenii ăștia rescriu destinul unei națiuni din postura lor de mari experți în teraformarea planetei Bărăgan, veniți cu racheta de la Facultatea Ecologică. Au diplome aurite de la Facultatea de Litere și Științe, ce-o mai fi și aia. Bănuiesc că e facultatea la care te duci să devii expert în toate lucrurile cerești și pământești. Sunt doctoranzi la Universitatea „Care am absolvit-o io” și la Institutul „Mai mea pus niște întrebări”. Să nu uităm de masteratele SRI și de pepiniera de șerpi de la Spiru Haret, una din puținele universități acreditate în Didactica Haremului, unde intră curve analfabete pe-o parte și ies secretare de stat analfabete pe partea cealaltă. Îți vine să urli când îi ai pe ăștia superiori și lideri politici. Trebuie să le faci mereu munca pentru că sunt reduși mintal. Le faci bugetele pentru că nu știu să adune 10.500 cu 12.500, le scrii discursurile pentru că sunt complet analfabeți, nu doar funcțional. Le ții averea în cârcă ani de zile și le suporți toate frustrările, iar ei calcă totul în picioare pentru că atât sunt de proști și hâtri. Nu-i vina lor. Noi suntem cei cărora le-a fost predat un sistem de valori care nu corespunde realității. Am fost mințiți că lucrurile astea contează.

Dar e ok… și anii trec, iar timpul e marele egalizator. Nu are rost să cari cu tine atâta suferință și frustrare. Cu toții ne reîntâlnim cât de curând pe panta descendentă către moarte… către clipa când se stinge lumina și rămânem doar noi cu noi. Atunci aflăm cu stupoare că tot ce este mai de preț, în lumea asta rea și mare, se măsoară în zâmbetele adunate în jurul unui pătuț de copil și lacrimile căzute pe o cruce. Creierul trăiește aproape opt minute după moarte și tot ce vreau să aud după ce mi-a stat inima este: ”Te iubesc, nu pleca… !”. Iar pentru asta nu-mi trebuie diplomă.” – Dan Pavel