La finalul ultimei lor discutii, aceea brutala, in care cel putin o parte din adevarurile urate s-au varsat in final de ambele parti precum acidul de baterie topita, arzand credintele si ipotezele adanc inradacinate, in care anumite cuvinte si fraze nespuse pana atunci au aparut socandu-i pe amandoi si tintuindu-i fie in furie, fie in tacere amara, chiar cand aproape ca se incheia ACEA conversatie, fix dupa ce au sfarsit cu toate acuzatiile si apararea, uratul si ciuda lui „ai făcut asta” si „nu am facut, tu nu ai inteles niciodata” … dupa repetatele coliziuni dintre acum separatele lor lumi a sosit momentul acela dintre toate momentele in aceasta conversatie: momentul in care, in mijlocul tornadei cuvintelor si a faptelor toxice, ambii sa isi amintesca brusc cat de mult s-au iubit unul pe celalalt odata si cum bucuria indescriptibila pe care a adus-o a ajutat sa le creasca sufletele.
Si totusi acum tot ce ramasese din acea bucurie era cenusa si fumul palid, precum scheletul negru al padurii dupa ce un incendiu a mistuit-o.