Se apropie Sarbatoarea Pastelui si prin magazine lumea a luat-o deja razna. Este o frenezie demna de teluri mult mai nobile. Nu, n-am sa vorbesc despre acest aspect, e un subiect tocit si cred ca trebuie sa-l studieze psihologii. Eu am observat insa cateva paradoxuri in afara aceluia ca desi se vaita ca nu au bani, ca e greu, ca nu le mai plateste statul statul degeaba, continua sa umple carucioarele de parca vine sfarsitul lumii. Daca mai aveti si altele, sunteti invitati sa le adaugati.

Din categoria povestilor care circula pe email, astazi am primit de la o prietena (Multumesc Irina!) o poveste frumoasa si sensibila: „Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate că din cauza liniştii pe care o simt atunci când mă trezesc primul, sau poate că este doar bucuria neascunsă că nu trebuie să fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se poate de plăcute.

Exista magazine, baruri, restaurante, locuri atat de speciale incat mie uneori imi este frica sa le rostesc numele in public, ca sa nu se umple de lume si sa se strice. Le tratez ca pe niste mici secrete pe care nu pot sa la mai dezvalui nimanui, nu vreau sa le impart cu nimeni; acel gen de secrete care te transforma intr-un fel de egoist. Asa am perceput eu Timisoara. Ca pe un loc secret ce vreau sa-l pastrez numai pentru mine