„Le Grand Réveil –
Bordeiul în care locuiam de când ne știam avea o bucătărioară de vară, cu o sobă cu plită și o rolă pentru copt cozonaci, pască cu smântâna și pâine de casă. În colțul din stânga, sus, avea atârnate trei icoane frumoase: una era cu fecioara Maria; sub ele era prinsă o candelă care ardea întruna. Dimineața trebuia să scurtez fitilul din vată cu o forfecuță de tăiat pielitele de la unghii; dacă rămânea prea scurt, trebuia să fac unul nou, din vată curată, pe care o împleteam așa cum împletești cozile unei fete.
În bucătărioară mai era un pat îngust și o măsuță și un singur scaun; deasupra patului era o fereastră îngustă cu două ochiuri de geam. Pe geam se vedeau rengloții (un soi de prun cu fructe mari, galbene-verzui sau roșcate). Între pat și sobă era o etajeră pe care ședeau mirodenii și, când intrai, mirosea a scorțișoară, și a coriandru, și a esență de rom sau de vanilie, și a busuioc, și a rozmarin; câteodată pe una dintre polițele etajerei cineva punea câte o pară sau o caisă sau prune d’Agen, aromate, și puteai simți mirosul fructelor, în fiecare zi, până când se coceau.
Bordeiul mai avea un holișor micuț care dădea într-o cameră fără ferestre; în camera întunecoasă era un pat dintr-un perete într-altul unde dormeam cu toții, claie peste grămadă. Camera de zi avea două paturi mari și o masă învelită de o față de masă din dantelă albă, veche, cu iriși albaștri împletiți, din loc în loc. Masa ședea în dreptul ferestrei și un șifonier din lemn de nuc care trosnea noaptea din toate încheieturile.
Când se sfârșea primăvara bordeiul înverzea, și din pereții lui ieșeau vlăstare subțiri de salcâm pe care creșteau frunze, la soare. Când venea căldura, în salcâmii înverziți din pereții bordeiului înfloreau flori de salcâm micuțe care răspândeau împrejur miros dulce și plăcut, și toți eram bucuroși că bordeiul părea viu. Apoi, într-o toamnă, când ploua prin acoperișul bordeiului pentru că îmbătrânise, mai marii locului au hotărât să construiască o casă nouă.
În vara următoare bordeiul a înflorit mai frumos că niciodată. A fost singura dată când florile de salcâm au fost de culoare roz. După aceea, după ce florile s-au scuturat și albinele care veneau să se așeze pe ele au plecat, au dărâmat bordeiul și în locul lui s-a construit casa cea nouă – o casă frumoasă și înaltă, cu multe camere, și cu verandă, acoperită cu țiglă roșie, cu o cameră de zi unde era o soba mare din teracotă, și cu ferestre multe prin care venea lumina. Şi când ploua afară stăteam pe verandă și mă uitam cum se scurge apa pe geamuri; sau urcam în pod și stăteam întins pe spate și priveam cerul printr-o țiglă din sticlă verzuie, transparentă.
Numai că în primăvara următoare pereții casei nu au înverzit. Şi, chiar atunci, într-o zi, într-o dimineață, foarte devreme, când aduceam apă de la fântână, pe imaș am văzut bordeiul cel vechi. Era înflorit tot și roiuri de albine se învârteau în jurul lui. Am vrut să mă apropii mai mult, dar când bordeiul m-a simțit s-a mutat puțin mai departe; și atunci am știut că oricât aș fi mers înspre el nu îl voi mai ajunge niciodată din urmă. Dar locurile prin care trecea miroseau așa de frumos a flori de salcâm și a stânjenei albaștri … Şi un pic și a scorțișoară, ca de pe o plăcintă proaspătă cu mere pe care presari zahăr pudră și un praf fin de scorțișoară, și din care, din cauza fierbințelii, se împrăștie în jur un miros puternic și aromat.
Câțiva ani la rând am văzut bordeiul, dar doar dimineața devreme, când lumea dormea și mereu am încercat, mereu am încercat să ajung la el, să deschid ușa de lemn și să intru înăuntru și să mă așez pe un pat și să visez. Dar nu am putut. Cineva mi-a povestit că l-a văzut într-o seară, pe deal, când venea cu căruța de la câmp. Altădată, altcineva, mi-a spus că îl văzuse pe malul râului; cred că își schimba mereu locul, pentru că nu îi mai înfloreau salcâmii.
Dacă ar fi știut cât de drag îmi era, poate că m-ar fi așteptat
Dacă ar fi știut că plângeam de fericire, de dorul lui
Dacă ar fi știut că îi furam flori de salcâm și le mâncam, pentru că erau dulci
Dacă ar fi știut că îi puteam îngriji rănile și îi puteam uda rădăcinile
Dacă va fi să îl întâlnești vreodată, să îi spui că inima mea s-a liniștit. Cred că o să îi placă să afle asta.” – Octavian Dănilă