„M-am pus aseară în pat și cât încercăm să adorm, în afară de pârâitul lemnelor în sobă și susurul îndepărtat al unui pârâu, am simțit o liniște deplină. Am simțit pentru un moment că sunt singur în lume și în acest univers, într-o condiție primară, aici, pe această insulă îndepărtată a planetei. Am simțit pace și împăcare.
Mi-am adus aminte cum, încă de mic, am fost o persoană solitară, un copil care și-a căutat mereu locul, un copil care se retrăgea în lumea lui și încerca, din când în când, să atragă atenția celorlalți cu câte ceva.
Am revăzut apoi toate locurile și oamenii minunați pe care i-am întâlnit în această incursiune prin Americi, ca într-un vis cu mai multe episoade, toți anii aceștia de izolare față de familie și față de tot ceea ce-mi era cunoscut. Izolarea, în sinea ei, poate fi constructivă, meditativă, dar, ca în orice alt aspect al vieții, echilibrul este esențial, iar tot ceea ce depășește o anumită limită, înseamnă durere și suferință.
Suntem ființe sociale, până la urmă, iar micile bucurii ale vieții, discuțiile banale, emoțiile, sentimentele, trebuiesc împărtășite, exprimate, simțite, în grup, de cele mai multe ori, pentru a avea efectul adevărat.
Și uite cum, asta poate fi un alt fel de aventură, un alt fel de a vedea și trăi realitățile vieții, iar de acum înainte, mi-am promis că voi încerca să pun accentul și pe această parte.” – Radu Păltineanu