Leru-i ler

„Un cuvânt cât un univers.

“Tocmai am copt niște cartofi în ler”, îmi spune azi, într-o doară, o prietenă la telefon.

Închid și mă opresc din ce fac:
Auzi că a copt cartofi în ler!
Și îmi repet singură “cartofi în ler” (știți voi, cu e lung, ardelenesc, “laer”)

Și nu doar că brusc încep să simt mirosul aburilor crumpenelor coapte, dar le și văd și le aud pocnind în lerul sobei albe, aia cu plită neagră deasupra, care scotea un fum înnecăcios de la bronzul argintiu cu care Mama Sina (bunica) o curăța, excesiv, în fiecare dimineață.

Îi văd și mâinile bunicii, cu degetele încovoiate de la tocat prea multe frunze de tabac, cum rupe cartofii în două, aruncă un fir de sare pe ei și strecoară înăuntru unt gras, galben, luat de la Gostat.

O aud fredonând incet “Căsuța noastră” în timp ce învârte lingurița cu coadă lungă în ibricul cu nechiezol, străduindu-se să strângă cât mai mult caimac pentru vecina care urmează să vină la cafea, după ce voi bate eu semnalul în țeava de gaz.

Le văd, le aud și le simt toate astea acum, îngrămădite într-un singur cuvânt uitat, neuzual, folosit în jurul meu cu un alt înțeles decât cel știut de mine de la bunica din Blaj.

Să spui că ai cartofi în ler și să deschizi astfel, cu un singur cuvât, fiocul cel înțepenit al amintirilor copilăriei: asta îmi pare a fi una din cele mai ocoșe superputeri ale Logosului.” – Alexandra Halma

Comentati?