Cuza-Vodă respecta posturile din două motive: întâi, că îl ținea din scurt Elena-Doamna; apoi, își dădea seama că e sănătos ca, din când în când, să lase deoparte carne, grăsimi, brânzeturi grele.
Odată, în postul Crăciunului, a fost invitat la masă de mitropolit și, printre alte feluri de post, s-a adus la masă și o mâncare de linte. Lintea era mâncarea favorită a lui Cuza-Vodă, a mâncat cu poftă grozavă.
– Preasfințite, mi-a plăcut cum nu pot să-ți spun. Bucătarul aista tot așa de bine gătește și mâncărurile de dulce?
– E neîntrecut în toate.
– Ce spui? Și te-ar supăra să mi-l împrumuți și mie, din când în când, mai cu seamă în posturile mari? Mi-a plăcut lintea ceea neînchipuit de mult.
– Cu toată dragostea! Dorința Măriei-Tale e lege. Vine când poftești.
– Și la bucătăria mitropoliei cine rămâne?
– Ajutorul lui, învățat de el, nicio grijă.
– Atunci, rogu-te, timite-mi-l la palat, chiar dis-de-dimineață, și-l rogi să-mi gătească din nou mâncărurile de azi.
– Și baclava? surâse mitropolitul.
– Și! mai e vorbă?…
Și l-a trimis mitropolitul pe bucătarul său, aproape în toate duminicile de post, până într-o zi, când…
– Spune-mi, rogu-te, meștere, cum faci, de iese atât de gustoasă, de pildă, mâncarea asta de linte pe care mi-o gătești tu? Îți mărturisesc cinstit: eu de multe ori am mâncat, la viața mea, linte, că-i mâncarea mea preferată, dar așa de bună, până la tine, nu! Cum o faci?
– Măria-Ta, eu îți spun, dar să nu afle Înalt Preasfințitul, că-mi găsesc beleaua cu el.
– De ce să-ți găsești beleaua? Fiecare meserie are secretele ei; spune, dară.
– Apoi, Măria-ta, să știi că mare lucru nu e…. Eu în fiecare mâncare de post pun la fiert și câte o halcă de slănină de porc. Asta-i dă tot gustul.
– Vai de mine! țipă Elena-Doamna. Cum ai putut face așa o nelegiurire, păgânule?
– Dar Cuza-Vodă își dete drumul la râs.
– Zii, aista a fost postul mitropolitului dintotdeauna, proclet afurisit?
– Chiar așa, mărite Doamne.
– Ei, fie, că mi-a plăcut! mai icni Cuza, scurt.
– Pentru Dumnezeu! Ce ți-a plăcut, Alexandre?! întrebă Doamna, indignată.
– Și postul, Elenuță, și rețeta acestui ipochimen. Dar tu, meștere, să te duci neapărat la Sfinția-Sa și să i te mărturisești, că pe capul tău cade! îl amenință Domnul, zâmbind.
– Eh, Măria-Ta… la mâncarea de post, dacă nu pui și ceva de dulce, apăi n-are niciun gust, așa să știți.
(Grigore Băjenaru, Mici povestiri despre oameni mari. Bucătarul mitropolitului) – via Mia Preutu