„Centenarul e al României în care crezi. Acea Românie e singura pe care o poți sărbători cu adevărat.
Eu cred în România care nu tace. A vorbit încet, iar vocea ei se auzea prin perna așezată pe aparatul de radio, ca să nu știe vecinii că ascultam Europa Liberă. A vorbit în limbaj Morse, în pușcăriile comuniste. A vorbit în gând, până când a putut să scrie Jurnalul Fericirii. A boscorodit, pe băncuțele de la porțile din sate. A vorbit prin plâcuțe de înmatriculare a mașinii. A urlat, la Revoluție. A strigat, în Piața Victoriei.
Desigur, nu au vorbit toți ai ei. Dar nici nu a fost vreodată nevoie de asta.
Asta e România în care eu mă regăsesc. Deloc întâmplător, din ea face parte și Moldova, unde mi-e jumătate din ADN :).
România pe care eu o sărbătoresc nu a învățat să tacă. Și nu o să învețe niciodată.
În 100 de ani, România a făcut multe tâmpenii și greșeli. Să tacă nu a fost una dintre ele.
Poți să îi faci multe României, dar nimeni, în 100 de ani, nu a reușit să o facă să-și țină gura. E unul dintre motivele pentru care simt că e țara mea, fără mândrie (nu e meritul meu că m-am născut aici), dar și fără rușine.” – Oana Dobre-Dimofte
