Sunt doua feluri de a-ti trai viata: unul, crezand ca nu exista miracole, altul, crezand ca totul este un miracol spunea Albert Einstein si chiar daca domnul Einstein s-a ocupat de cu totul altceva la viata domniei sale, asta cred eu ca este cea mai buna definitie a iubirii: considerand-o un miracol si alegand sa crezi sau nu lucrul acesta.
Despre Iubiri – Delia Apostol
Si ce e cu povestea asta a sufletului pereche? Exista o jumatate predestinata care ne cauta, ne poarta dorul in privire si-n inima, si-n fiecare celula? Exista pentru fiecare dintre noi un Cineva, alaturi de care totul devine simplu, firesc, complet, pe care-l stii dintotdeuna, care atunci cand te priveste e ca si cum te-ar tine, cu infinita tandrete, Dumnezeu in brate ?
Unele teorii teozofice spun ca, mai intai si mai intai, sufletele au fost androgine. Apoi, s-au indepartatat de Creator, si-au incarcat karma si, drept urmare, s-au separat. Iar de atunci, in fiecare dintre reincarnari se cauta si se cheama, si se cauta si se cheama. Si cica, abia atunci cand karma fiecaruia se va echilibra, cei doi se vor regasi si vor redeveni UNUL.
Si totusi, fiecare dintre noi ne dorim acea relatie, in care sa vrei sa fii cu toata inima ta, in fiecare momentel, in care sa-ti fie bine, in care sa simti ca celalalt scoate din tine tot ce-i mai bun si mai frumos, in care sa te simti liber, fiind in doi, in care sa-ti zambeasca ficatul, sa-ti cante inima si sa ti se largeasca mintea, iar sufletul sa-ti zboare cand lin, cand entuziast.
Oare se poate? Eu zic da. Si daca tu zici nu, eu zic ba da.
Bineinteles ca depinde de felul in care se intalnesc personalitatile celor doi, mintile lor, de felul in care-si exprima emotiiile si sentimentele, de nevoile si interesele lor, de gradul de constientizare de sine a fiecaruia, de sistemele de valori si credinte ale celor doi, de viziunea asupra vietii a fiecaruia.
Functie de toate aspectele astea laolalta, in devenirea lui, cuplul se va dovedi a fi unul trainic, stabil, sau dimpotriva.
Da’ oare de ce cautam un celalalt? Pentru ca asa e datina strabuna. 😀
Si mai, pentru ca in codul nostru genetic sta scris ca daruind, vei dobandi. Pentru ca, se pare, codul asta genetic ne cere sa impartim; pentru ca relatia cu celalalt securizeaza, aduce stimul, aduce intimitate, aduce implinire sexuala; pentru ca e asa de foarte fain cand seara, dupa o zi plina cu de toate, intri in pat si cineva care miroase exact asa cum tie-ti place, te ia in brate. Si inca, din alte multe motive ale fiecaruia.
Apoi, mai stau si ma-ntreb: iubirile, iubirele noastre … cand se duc, unde se duc? Si de ce se duc? Asa as vrea sa le pot revedea cu-ncetinorul … poate, poate as intelege …
E drept ca atunci cand relatia noastra prezenta nu se ridica la nivelul ideilor noastre fanteziste legate de cum „ar trebui” sa fie o relatie, credem in mod gresit ca „dragostea a disparut”, ca nu ne-am gasit un suflet pereche. Si astfel, de multe ori, in mod paradoxal, din teama de despartire, dezamagire si mai mare, durere si mai mare … stopam relatia chiar inainte sa fi inceput. De mult prea multe ori temerile noastre se transforma in profetii ce se autoconfirma. Indiferent cat de buna este o relatie, atunci cand apar dificultati, unul sau ambii parteneri sunt tentati sa renunte. Apoi, des de tot, oamenii cred ca au doar doua variante: sa ramana in relatii nesanatoase (toxice, distructive) sau sa fie singuri.
Dar cum ramane cu varianta care propune sa ne cunoastem si mai bine, sa ne constientizam propriile temeri, sa ne relaxam si sa invatam sa ne simtim bine intr-o relatie, sa invatam sa radem si ne jucam impreuna, sa ne conectam, apoi sa ne deconectam pentru ca sa ne reconectam, fara sa ne ranim unul pe celalalt? Cum ramane cu a fi prezent intr-o relatie intr-o maniera constienta? Pentru unii dintre noi, intelegerea mecanismelor prin care mentinem verde o relatie e prea multa bataie de cap. Si uite asa, alegem jumatatile de masura pe pricina de comoditate ori indisponibilitate.
La foarte inceputul unei relatii este atractia cu boooom, asa-zisa faza a lunii de miere, cand esti cu capul in nori si te plimbi mai tot timpul prin al noualea cer … faaaaina perioada. Ei, in etapa asta se vad numai similitudinile si aspectele pozitive, esti focusat exclusiv pe partile care-ti plac si se potrivesc asteptarilor tale, iar ceea ce e „defect ori negativ” e aproape inexistent.
In faza a doua isi scot nasucul defectele; de fapt ele nu „apar” acum, erau acolo si inainte, insa doar acum ajung in campul constiintei pentru ca, in prima faza, esti setat pe frecventa iubirii si aprecierii, asa ca nu ai acces decat la acele aspecte usor de apreciat si iubit.
Urmeaza faza in care punem in balanta si decidem peste ce defecte suntem dispusi sa trecem si care dintre ele nu pot fi acceptate si tolerate. Apoi, facem un grafic cu pros and cons, mental ori pe foaie, constient sau nu, si functie de rezultate, ramanem ca si cuplu sau redevenim individualitati.
Iar daca inca suntem impreuna, se incepe cresterea si consolidarea unei relatii care tot castiga in durabilitate, stabilitate, in care cei doi se stiu tot mai bine, au asteptari tot mai clare, mai specifice si mai adecvate celuilalt, au deja un background, au depasit si supravietuit unor crize si au inceput a invata sa traiasca impreuna intr-un fel armonios.
Pentru cat timp? Pana cand moartea-i va desparti! 😀
Bineinteles ca relatiile care sunt satisfacatoare pentru ambii parteneri, nu apar din senin. Bineinteles ca, dincolo de intalnirea si acordarea mintilor, emotiilor, dorintelor, intereselor si viziunilor celor doi, relatiile echilibrate presupun si deschidere, generozitate, disponiblitate, daruire, empatie, inspiratie, tact, timp si lucru. Lucrul fiecaruia dintre cei doi cu el insusi si cu celalalt.
Apoi, se cere incredere. Si incredere.
Si stiti ce se mai cere? Simtul umorului! Ah, ce bine e sa stim sa radem si sa ne radem!
Si apoi, se mai cere si dorinta de a te uita in ochii celuilalt si a vedea zeul.
Tot la cerinte e si obligativitatea ca cei doi sa depaseasca defensele prin care incearca sa se protejeze si sa invete sa isi dezvaluie sentimentele, vulnerabilitatile si umbrele, sa se arate unul celuilalt, sa se vorbesca; sa abandoneze iluzia care spune ca „ne intelegem din priviri, iar cuvintele ne prisosesc”. Si tot abandonului ar trebui data si asteptarea ca cei doi sa fie mereu impreuna, pentru ca, vezi draga doamne, ar exista o compatibilitate deplina si o suprapunere perfecta a preferintelor, hobby-urilor, prietenilor. Cred ca e bine sa intelegem si sa acceptam ca fiecare dintre noi are nevoie si de un spatiu si timp doar al lui.
Si neaparat mai trebuie spus un lucru: relatia cu sine este relatia primara care sta la baza constituirii tuturor celorlalte relatii. Sa te cunosti pe tine este primul pas, imperativ, in descoperirea potentialilor parteneri.
Iar apoi, sa ne amintim ca ceea ce vedem in partenerul nostru, s-ar putea sa ne spuna cate ceva chiar despre ceea ce noi suntem.
post scriptum: da’ stiti care-s alea mai paguboase dintre alegeri, cand e vorba de sentimente? Sa alegi sa TACI! Din mandrie, ori din teama, ori din sfiala. Sa nu iesi din orgoliu spre a-ti privi in inima e curata prostie. Sa-ti fie teama de a te arata omului pe care-l iubesti, e curata dizarmonie. Sa-ti fie rusine cu ceea ce simti e curata nebunie!
„Unul dintre cele mai grele lucruri in viata este sa ai cuvinte, in inima, pe care nu le poti pronunta.” (James Earl Jones)