Matterhorn, regasirea mea

Week-end-ul trecut stateam cu sufletul la gura dupa o veste de pe piramida de piatra a Europei: Matterhorn-ul! Stiam ca este acolo Costin (insotit de Ana si de Titus). Gresit! Eram eu cu informatiile neimprospatate. Mi-am facut ceva griji – sincera sa fiu – pentru ca in toata perioada „antrenamentelor” lui Costin alaturi de cei doi, la care am participat ca observator 🙂 vizionand filmuletele si fotografiile postate de Costin si comentariile ce le generam noi toti ceilalti, am sesizat o incredere extraordinara in siguranta si experienta lui Titus. Dar Costin s-a intors teafar si nevatamat (Slava Cerului!) alaturi de Sebi si Felix.

A fost frumos, a fost periculos … Cred ca mai presus de toate a fost o batalie castigata, asa vad eu aventura asta. Pentru ca atat timp cat te intorci acasa intreg, (ba chiar mai sanatos decat ai plecat!), cat timp respecti muntele si il tratezi asa cum se cuvine, chiar daca azi nu ai ajuns in varf, el – muntele – iti da sansa sa te intorci si sa incerci sa-l cuceresti data viitoare.

Iar Costin e-acasa! Matterhorn-ul i-a aruncat doar manusa anul asta! Batalia e la anul! Bafta, Costin! Si la vara sa-l privesti de sus! 😀


Cei trei: Costin, Sebi si Felix impreuna cu Joe Indianul (extrema stanga) si Zsolt Torok (extrema dreapta)

Povestea lui, in randurile de mai jos:

Matterhorn, regasirea mea … de Costin Miu

Ca orice mare idee, hotararea ascensiunii Matterhornului s-a nascut aproape intamplator. Prin februarie, Titus ma tachina ca nu pot sa merg cu el si cu David in Peru, pentru ca aveam de organizat un eveniment destul de greu. I-am zis cam in gluma ca recuperez cu o ascensiune pe Matterhorn. Imediat mi-a fost usor teama de ce am zis, dar cu fiecare zi ce trecea realizam ca nu-mi iese din cap … Studiind muntele si istoria ascensiunilor lui, mi-am dat seama ca ideea nu era accidentala: ceva ma tragea spre el fara speranta. Am inteles ca nimic nu era intamplator! 🙂

Dupa senzatia de esec personal provocata de despartirea de fosta mea sotie (careia nu i-am multumit inca pentru clipele frumoase ale relatiei noastre, asa ca o fac acum! 🙂 ), dupa o perioada de incertitudine asupra valorilor proprii, dupa inceputul aproape ireal al relatiei cu o femeie extraordinara, aveam nevoie de un ”make or break”. Barbosul a avut grija de asta, iar Titus a fost mesagerul. Poate ca daca macar o data in viata ne-am pune voit in fata unei situatii extreme, am sti mai bine cine suntem, ce putem cu adevarat si care ne e drumul … Pot spune cu mana pe inima ca aceasta ascensiune e cel mai bun lucru pe care l-am facut vreodata pentru mine!

Muntele

Pentru cataratori, Matterhorn este ceea ce se cheama un cosmar. In primul rand, structura lui este pacatoasa rau: e atat de friabil incat pe versantii lui poti auzi practic continuu stanci sau bucati de gheata pravalindu-se sute de metri. Apuci cu mana o priza, smucesti de ea ca sa vezi cat de sigura e, te tragi in ea cu incredere si, crrrranck! pleci la vale cu ea in mana… Anul trecut, un baiat din Bacau s-a dus cu o stanca de cateva tone in brate. Parintii l-au recunoscut dupa haine … 🙁 In al doilea rand, nu exista o poteca propriu-zisa, asa ca daca nu esti (cu) ghid, poti gresi traseul la fiecare 5 minute, fapt care te duce in fata unor situatii pentru care termenul „periculos” e un alint … Asigurarile sunt foarte rare si greu de gasit, iar ca sa-ti faci propriile asigurari si sa mai ai si incredere in ele in conditiile in care totul fuge, e cam greu.

Din punct de vedere economic, Matterhorn este un motor al zonei. In conditiile in care sa inchiriezi un ghid costa cam 1.000 de euro, iar eu am numarat cel putin 30 de cupluri ghid-catarator zilnic, apreciez ca incasarile zonei sunt undeva intre 45-50.000 de euro pe zi, daca luam in consideratie si celelalte cheltuieli pe care le are un turist: cazarea in Zermatt si la Hornli Hut, masa, souvenir-uri, telecabina etc. Din acest punct de vedere, Matterhorn este un exercitiu de marketing bine pus la punct, cinic chiar, avand in vedere ca fac tot ce pot ca sa te oblige sa urci doar cu ghid.

Ceea ce, pana la urma nu e rau…

Ascensiunea

De ce spun ca muntele asta te pune fata in fata cu tine?
Pentru ca n-ai cum sa nu simti teama in preajma lui, e coplesitor!
Pentru ca e ultimul cucerit din Alpi …
Pentru ca e varful cel mai letal, a ucis peste 500 de cataratori …
Pentru ca nu te lasa sa gresesti si asta te apasa …

Din punct de vedere tehnic, nu e vreo mare smecherie. Sunt vai in Bucegi mult mai greu de catarat, dar diferenta e facuta de incarcatura psihica: daca pe Hornul Coamei esti in pericol de a-ti pierde viata in, sa zicem, 30% din timpul catararii, pe Matterhorn zonele in care un pas gresit iti mai lasa vreo sansa sunt infime. Are David Neacsu o vorba: „baa, daca pici, sa pui miinile la fata, sa te recunoasca ma-ta!” Pe Matterhorn, zici mersi sa ramana probe de AND … 😀

Coborarea

E, pur si simplu, de groaza! 😀 De altfel, majoritatea celor care si-au pierdut viata pe Matterhorn au facut-o la coborare. Aici, mentalul are o importanta coplesitoare. Daca la urcare iti privesti visul, la coborare iti contempli moartea si nicaieri, niciodata, n-am simtit mai acut aceasta diferenta. Cobori in rapel portiuni pe care nu-ti vine sa crezi ca le-ai urcat. Ai senzatia ca ai gresit drumul, ca e imposibil sa fi urcat pe acolo, dar descoperi repere pe care ti le amintesti de la urcare: un anou legat de o stanca, un capat de coarda abandonat, o portiune de gheata unde ti-ai dat palme ca ti-a fost sila sa-ti pui coltarii … Totul tine de perspectiva. La urcare esti concentrat sa gasesti prize, la coborare n-ai cum sa faci abstractie de sutele de metri de vertical de sub tine.

Si noi am avut un moment deosebit de delicat tot la coborare. Gresisem pentru a mia oara drumul asa ca dadeam rapeluri in speranta ca vom regasi mai jos asigurarile si pitoanele ghizilor. La un moment dat, niste rataciti ca si noi, aflati undeva deasupra noastra, au urlat „rocks, rocks!” Privind in sus am vazut cum se pravaleau peste noi stanci desprinse de coborarea lor. Desi cu casca pe cap, mi-am dat seama ca singura mea sansa era sa ma lipesc pe perete si sa privesc cu orice risc in sus ca sa ma pot feri de o eventuala piatra prea mare ca sa-i poata face fata casca mea. S-a dovedit a fi solutia corecta: doua pietre „decente” m-au lovit sub ochi si in gura, dar m-am putut feri de altele mult mai mari care, cu siguranta, m-ar fi desprins de pe perete si m-ar fi coborat la Hornli mult mai repede decat intentionam eu sa o fac … Una peste alta, urcarea a durat 6 ore pe timp perfect, coborarea 7 ore jumate pe ceata, ploaie si ninsoare.

Esecul

Strict din punct de vedere al performantei, faptul ca n-am atins varful e un esec. Ca am urcat la 4.000 de metri e bine. Nu e bine ca varful era la 4.470! 😀 Stiu ca l-as fi putut urca – si-l voi urca! – daca as fi facut-o in conditiile pe care mi le programasem: cu ghid. Consider un esec faptul ca m-am abatut de la hotararea mea initiala, ca nu mi-am ascultat instinctul si ca am judecat cu inima cand trebuia sa o fac, cum se impune in astfel de situatii, cu creierul. David avea mare dreptate cand spunea ca intr-o astfel de ascensiune organizarea, timing-ul si partenerii sunt cel putin la fel de importante precum conditia fizica.

Castigurile

Imense. M-am regasit. Am realizat ca pot face lucruri de care nu ma credeam in stare, fizic si mental. Am descoperit ca imi pot pastra sangele rece si judecata clara cu cateva sute de kilograme de stanci curgand catre mine. Am descoperit ca simtul umorului nu m-a parasit nici cand haul urla sub mine, ceata ma invaluia si roca uda si friabila mi se sfarama sub coltari. Am invatat, inca o data, ca trebuie sa-mi urmez instinctul.

La anul ma intorc cu ghid. M-am imprietenit cu unul. Il cheama David, si sa nu-mi spuneti ca e intamplator! 🙂

Pentru aceasta experienta minunata multumesc Adrianei pentru iubire si sustinere, lui Titus si lui David The Legend Neacsu pentru inspiratie, Anei pentru prietenie, Dorei pentru sfaturi si ajutor in alegerea echipamentului (Mammut rulz again! 🙂 ), lui Sebi si lui Felix, partenerii de ascensiune si voua tuturor, pentru ca ati fost langa mine!

Ma inclin…

(foto: Costin Miu)

7 comentarii pe “Matterhorn, regasirea mea

  1. Foarte tare!

    – totusi, parca n-as vrea ca fiul meu sa se apuce de alpinism…
    – o spun cu mare egoism, stiu… :(…

  2. – scrie bine Costin; am recitit acum cu acelasi sentiment- ca te transpune in lumea lui..
    – pentru mine, care am mers pe munte doar pe carari neprimejdioase, e surprinzator sa gasesc o asemenea empatie pentru un catzarator atit de incercat;
    – e meritul scrisului, aproape confesiv, dar si al bravurii care stirneste admiratie (cui nu-i plac nebunii? :))

    Bafta in toate drumurile temerare!

  3. Are o groaza de calitati domnul Miu 😆 Si din fericire, simtul umorului este unul din atuurile sale! Caracteristica a oamenilor inteligenti, de altfel!

    Si mie-mi place cum scrie. Ii transmit aprecierile si urarile. De fapt o sa-i pun link-ul la articol in pagina lui de fb ca sa vina si pe-aici sa mai „socializeze” 🙂

  4. Săru’mâna pentru aprecieri! 🙂
    Doamna Piatră :-P, sunt departe de a fi un cățărător experiementat în adevăratul fel al cuvântului, doar scriu mai bine decât majoritatea! :)) Cei doi băieți din poză, Joe și Zsolt, sunt adevărații alpiniști… Am șansa de a fi prieten cu probabil cel mai bun explorator/montagnard/cățărător român, David Neacșu, și mai beau apă după el, de aici și curajul… 🙂

  5. stim de d-l David Neacsu, cum bine ai spus- legendarul…

    – nu ma mai domni, ca ma fac bolovan…si se creeaza confuzii 🙂

Comentati?