Fara de margini si limpezi noi doi eram / Nimica, nimica nu ne despartea pe noi doi / Orice privire deodata prin noi doi trecea / Umarul tau era mina mea / ochiul meu era umbra ta / respirarea ta era inima mea / glezna mea era geana ta / gura ta era vederea mea / nara mea era coasta ta / Fara de margini si limpezi noi doi eram / cind deodata loc n-am mai avut unul de altul cum aerul apasat in aer sub aripa pasarii zburinde. (De aer prea mult – Nichita Stanescu)

La un moment dat a trebuit sa rupa tacerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. „Stii ce mi s-a intamplat?” a zis. „Am ajuns aseara la Cluj si mi-am adus aminte ca azi trebuie sa ma intalnesc cu tine. Asa ca m-am suit in tren si m-am intors in Bucuresti.” Sosise in zori si cumparase fursecurile de langa gara … Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romante, pe care n-as fi crezut niciodata ca-l poate rosti un poet de talia lui: „Cand m-am gandit zilele astea la tine, parca mi s-a rasucit un cutit in inima.”