”Teama, Marcos. Teama de a te deschide prea mult, de a fi tu însuți atunci când nu funcționezi normal. Teama de patetism, care nu e boala ta, ci e percepția diluată a celuilalt, teama de compasiune, într-o lume îmbibată în perfecțiune, o lume ca un fără de sfârșit concurs de miss sau de mister. Teama de a fi considerat un aparat stricat într-un magazin plin de alternative care aparent funcționează perfect, fără defect.”
”Gata, oprește-te, am înțeles, hai să bem.”
”Nu cred, că n-am terminat. Mai știi radiourile alea vechi cu lămpi, da? Multe lămpi în spate și o lampă mică în față, ca un fel de lid, sau lider, mă rog. Când eram mic, învârteam de butonul ăla până sărea de pe fix, sort of, aproape l-am deșurubat odată. Abia apoi am învățat că trebuia să învârți cu mare grijă ca să prinzi ceva. With care. Cu grijă și multă răbdare, puteai ajunge la muzică. Iar în locul ăla unde muzica se auzea clar, lampa aia mică din față dreapta se aprindea, aproape magic.”
”Da, am avut și eu un radio din ăsta. Hai să bem, poate îmi dau seama așa unde vrei să ajungi cu povestea asta.”
”La oameni. Oamenii sunt exact așa: niște aparate de radio vechi, cu lămpi. Dar care nu se pot da singure mai tare. Care nu își pot căuta singure, în ele însele, postul. Și nu li se aprinde lampa decât când își găsesc rostul. Doar atunci muzica din ei se aude din nou, aproape magic.”
”I see.”
”Don’t. Feel. And then you can listen. ” (fragment din cartea în curs de dispariție ”Feary tales: teama de basme și alte povestiri”) – de Liviu Balint
