Poveşti cu cântec

Poveşti cu cântec – by Liviu Balint

„Acum ceva vreme deja, am acceptat un challenge de la Peter Moser. ”The soundtrack of my life”. În șapte zile, câte un cântec. Şi am zis că I will take it, nu-i nimică, viața mea e toată plină de muzică. Până și Ursitoarele mele erau cântărețe într-un bar de șoapte. Șapte șoapte-n noapte. Poate era mai potrivită tema de casă ”Viața soundtrackurilor mele” or smth. Dar am încercat să mă opresc la doar 7. Până la urmă e o cifră magică. 7 summmer rai, 7 vai și-o vale-adâncă, when the deal goes down. 7 stele călătoare care cară Carul Mare. Tot 7 au fost și piticii drei Alba. Ca Zappa, da. Iar muzica… Atunci când o ai mereu în tine, viața dansează vals. Reiau poveştile alea acum, iar între timp mă şi verific. Dacă au rămas la fel, chiar dacă între timp eu m-am schimbat, le las. Dacă nu, le şterg şi voi şti doar eu. 🙂 Now let’s get to the point.

Day 1. The Point.

Pentru mine, albumul lui Harry Nilsson a fost ca un singur cântec, mereu îl ascultam de la un capăt la celălalt. Până când a căzut stratul protector de pe banda casetei, dar și atunci era de ajuns să dau play în minte și pornea ca nouă. Caseta aia a avut nu 7, ci doar 6 vieți. Iar 5 erau ale noastre, copiii de atunci, când o chestie ca ”life line” era doar un titlu de cântec.

Ziua a 2-a (pe care nu o dau pentru ziua a 3-a)

Într-o zi de joi, pe la aproximativ 17:42, mama mi-a adus acasă un pick-up second hand, achiziționat de la o vecină din oraș, cu o cutie plină cu plăci. Așa mi s-a spus, că sunt plăci, dar eu știam că trebuie să-ți și placă, altfel de ce numele ăsta. Așa că am început să le adun eu. Dar procesul fiind lent, am apelat la ajutoare și o prietenă bună a zis că ”neapărat trebuie să asculți discurile astea două!” Erau ”Lume albă”, cu Sfinx, și ”Interioare”, cu un tip slăbuț și cu mustață, arhitect de meserie. Coperta, inclusiv ex-perta! (coperta din spate) arătau altfel. Aveau ”ceva”. Apoi l-am ascultat și mi-am dat seama că acel ceva era ”poveste”. Iar felul în care omul își spunea poveștile te ținea acolo. Și acolo am rămas. În scurt timp îi știam cântecele pe de rost, și de atunci nu l-am mai dat pe azi pentru mâine. Recunosc spășit, cântecul ăsta l-am cântat într-o noapte, când nu mă asculta nimeni, live, la radio. În duet cu Alexandru Andries, de la care am învățat atunci că exterioarele pot atrage, dar interioarele sunt cele care contează.

Day trei: stairway

Erau zile când nu ascultam muzică. Dar asta doar pentru că mă trezeam dus-de-dimineață să prind al 5-lea loc în grupul de prieteni ce mergeau de voie bună și nesiliți de nimeni spre Păiuș, nici azi nu știu dacă numele era real sau era un fel de Xanadu, Oz sau Tír na nÓg. Ca să ajungem acolo mergeam ore bune și foarte bune, bifând dealuri, păduri și ceva văi. Acolo totul era culmea. Iar de pe ea totul se vedea mic: și orașul, și trenul, și turnul de apă, și restul neimportant al universului. Și orice grijă era mai mică decât o furnică.

Încărcați de natură și de liniște, aveam astfel loc proaspăt pentru muzică, iar ea ne aștepta acasă, înțelegătoare. O singură dată ne-a făcut o scenă, dar și aia era de la Woodstock.
Duminicile nu le căutam, dar ele ne găseau, tot adunați în jurul unei stări de bine și al unui radio cu lămpi, care se lumina odată cu noi atunci când se auzea puțin mai bine scurta emisiune de doar patru ore ”By Request” a lui Radu Teodor, la Europa Liberă. Muzica avea un farmec aparte, poate și pentru că nu o puteai găsi oriunde, ca azi. Azi o găsești, dar nu ne mai găsim noi.

De fiecare dată când reascult ”hit-urile” de atunci, fie ”July Morning”, cu Uriah Heep, fie ”Child in Time” a lui Deep Purple sau cântarea de mai jos, se aprinde din nou lampa radioului în acea cameră acum închisă definitiv, apoi încăperea se luminează treptat, și reapar fețele tinere din fotografiile rămase și se aud iar glasurile vesele și ”textele” de un spirit neobosit ale celor care eram acolo unde e rai. And it makes me wonder.

Day Four. For your possible pasts

Întâlnirea cu Pink Floyd. Everybody has one. Da, ascultasem multă muzică până atunci, dar era, să zic așa, normală. Ori folk, ori rock, ba am zgâriat și multe discuri cu muzică clasică, din care am învățat multe. De pildă, de la Bach am învățat că fugile nu sunt doar sănătoase, dar și frumoase, if you get bach where you once belonged. De la Vivaldi, că muzica poate fi înviorător de frumoasă, dacă știi să acorzi timp fiecărui anotimp. Şi, da, că everything happens for a season. De la Mozart că reqviem-ul poate fi artă cu moț. Mă rog.

Dar nimic nu a fost ca întâlnirea cu muzica aia. Știu că eram la Mihai când am ascultat-o prima oară. Când el și-a luat combină muzicală, stereo!, știrea a ținut prima pagină a ziarului străzii vreo trei săptămâni. Respirasem deja la el ”Oxygen”-ul lui Jean Michel-Jarre, dar când a pus albumul ăla am rămas fără aer.

Albumul apăruse în 83 primăvara, noi deja toamna îl aveam, ceea ce era nu doar o performanță, ci și un mare noroc. ”The Final Cut”. Prima oară când am auzit de Pink Floyd și de vrăjitorul din Roz, Roger Waters. Iar sunetele alea nu erau muzică, erau mult mai mult. Nici nu credeam până la ei că e voie să mai adaugi pe lângă muzică și alte sunete sau efecte. Un miraj. Dar așa era atunci cam tot: l’âge de miraj. Iar cântecul ăsta mi se leagă mereu de toate trecuturile mele posibile. Unii au nevoie de trecut uri ca să ajungă în prezent. Noi ne-am urcat pe bucurii, uitându-ne mereu la un viitor pe care îl vedeam magic.
Nu știam că magia era atunci și acolo.

”They flutter behind you your possible pasts,
Some bright-eyed and crazy, some frightened and lost.
A warning to anyone still in command
Of their possible future, to take care.”

Day 5: Golden Slumbers

Se face că muzica pe care am luat-o cu mine de-a lungul vremii vine cam din aceeași perioadă și e firesc, I guess. Voi explica și de ce în ziua a șaptea.

Să revenim. Dacă alte muzici, cum ar fi Led Zep, Black Sabbath, Deep Purple, Doors sau Pink Floyd le ascultam cu admirație și respect, The Beatles erau prietenii noștri. Aproape că puteam vorbi cu ei. Și parcă setea era prea mare pentru cât de puține informații aveam. De asta îl voi admira mereu pe profesorul de muzică din gimnaziu care făcea audiție muzicală la ore și care odată, pe lângă Engelbert Humperdink (care-mi plăcea foarte mult pentru că avea un nume simpatic și greu de pronunțat, atât), a adus și un dublu vinil cu Beatleșii. De asta îl voi admira şi pe profesorul de desen, tot din acea vreme, care, după ce a făcut greșeala să pomenească de Beatles nu a mai scăpat de mine până nu mi-a lăsat o săptămână întreagă o carte cu ei, din care nu am înțeles mare lucru, fiind în maghiară, dar avea toate pozele traduse în română.

Erau vremuri ciudate, când băteam în peretele vecinului să dea muzica mai tare, nu mai încet. Tot el a fost cel care a pus pe ”friends” prima oară o casetă cu Beatles, o selecție minunată, iar apoi vinilul cu ”Abbey Road”. Unul dintre discurile care, dacă nu ar fi fost rotunde de la început, ajungeau așa în timp, atâta s-au învârtit. Și noi în jurul lor, amețiți de acel vibe ca o respirație care plutea peste pick-up și degaja căldură. Repet: Beatleșii erau prietenii noștri. Și au fost martorii atâtor mii de povești care s-au spus în anii aceia.

Pentru cei care privesc până la capăt,
pentru cei care mai cred în povești.
Uneori trebuie să te uiți, până la capăt,
ca să te regăsești.
”In the end, the love you take
is equal to the love you make.”
Let it be.
Once there was a way.

Day 6: orice cântec al personajului din povestea de azi

Day 7: About time

”Dacă demonii mi i-aș exorciza, mi-e teamă că și îngerii îmi vor pleca.” Tom Waits. Omul ăsta parcă scrie cu mine uneori. Cu Dylan sau cu Cohen (păstrat pentru ziua a 8-a, dacă va fi), aș sta la o cafea. Dar de fiecare dată când îl ascult pe Tom, parcă stăm într-un bar, la ore mici, ca doi amici. Și nu la cafea. Nu degeaba l-am ales pentru ziua a 7-a a acestei provocări cu cântece pe care le duc cu mine, în mine. Odată i-am și răspuns, după ce mi-a cântat versurile de mai sus:
Există mai multe plângeri/strigate din mulțime
că ultima serie de îngeri/ar avea rău de înălțime.

Tom a zâmbit (și zâmbetul îi e puțin răgușit, weird thing), apoi s-a așezat la pianul din bar, și-a stins țigara în paharul cu whisky și a mai cântat o dată ”Midnight Lullaby”. Mi-am dat seama în clipa aia de unde vine răgușeala din vocea lui. Tom Waits nu cântă pur și simplu. Te ia cu el în minutele alea și atâta sculptează în tine până când, la final, rămâi alt tom. Iar el adună rumegușul rămas din tine și pe ăla îl cântă și îi rămâne-n voce. De asta în tinerețe avea vocea mai lină, iar acum știți cum. Pentru că a sculptat mereu. Și chiar dacă atunci când cântă Tom Waits un lullaby e aproape nepoliticos să nu adormi imediat după aia, am profitat că era în discuții cu aleasa lui ca să îmi justific în scris, pe un colț de ziar, propriile alegeri, legate de muzică, însă:

După cum se poate vedea din cântecele aduse aici, tot cele care mi-au dat sunet primei părți a vieții au rămas, în timp. Sigur, s-au mai lipit cântece de mine, nu am rămas să reascult over and over aceleași. Dar nu știu de ce, nu rămân. Sunt cântece care se țin de mine sky, apoi plouă peste ele și cad ca fluturii rămași fără căldură în aripi. Și amintirile la fel. Nu se păstrează la feel. Unele cântece care îmi apar doar fac valuri pe o suprafață mai mică sau mai mare, apoi se învârt în cerc și se lasă duse în adânc. Altele sunt castele de nisip, fantastice doar până la prima ploaie adevărată. Iar altele, cele care rămân, sunt scoici. De câte ori le pun la ureche, aud din nou nu doar muzica. Dacă închid suficient de mult ochii încât să-mi multiplic celelalte simțuri, aud chiar oamenii care mi-au fost atunci, când au fost ele, alături. Și e bine. Și e frumos. Ca în partea de final a cântecului de care pomeneam, când Tom abia atinge pianul și muzica aia se agață de tine ca o amintire în curs de adormire, încă legată de un zâmbet, încă ezitând a pleca de tot.
Și îmi aduc aminte că oamenii sunt ca niște clape.
Sună bine doar dacă își stau aproape.

Dar am ales alt cântec, pentru final. Poate și pentru că în spatele meu ”the rain sounds like a round of applause”. Sau pentru că, așa cum zice Tom aici, amintirile sunt trenuri care ți se par tot mai mici pe măsură ce se îndepărtează de tine, deși ele, în realitate, rămân la fel. Iar eu chiar am ascultat prima oară cântecul ăsta într-un tren. Sau poate pentru că, pur și simplu, ”it’s time”. And if you don’t take your time, others will.”
For everybody that doesn’t sleep, but Waits:

Comentati?