Despre iubit

„Sa nu te simti iubit si sa pui asta la suflet este singura rana care exista” (John Welwood)

Razi? Sunt sigura ca-i un ras vinovat. Vinovat in fata sufletului tau care-ti cere sa lasi iubirea sa curga.

Ai un zambet trist prin inima? Sunt sigura ca-n zambetul ala se oglindeste, in detaliu, un fel de sinteza a durerilor inca nevindecate. Sau poate n-ai nicio reactie. Daca-i asa, Doamne, cat amar de suferinte innabusite, lasate in ilegitimitate, porti pe umeri.

Suntem cautatori de sensuri. Cautam sa intelegem rostul, menirea, simbolistica evenimentelor continute de drumurile noastre, le semnificam in acord cu propria experienta, le integram in propriul tablou, apoi, prin largiri ale experientelor – le rearanjam, le punem in noi legaturi, inchidem usi, deschidem ferestre, construim poduri, ori ziduri, si tot asa.

Asta in cazul in care ne numaram printre indivizii lucizi. In cazul in care n-avem treburi „nelinistit-anxioase” de felul astora, viziunea asupra vietii incape intr-o cutie de 20/30 cm, in care stau bine merci cartea de identitatea, o diploma, ori doua, o cartea de munca, dosarul chitantelor lunare si eventual, certificatul de nastere al copilului.

Ca facem parte dintre cei lucizi ori ba, paradigma vietii fiecarui individ se construieste in jurul a doua concepte cheie: „a alege” si „a relationa”. Constientizam ori nu, relatiile fiecaruia dintre noi sunt purtatoare de sens. Constientizam sau nu, fiecare moment implica alegeri. Din pacate, cele mai multe dintre ele sunt facute „by default”, uzand de scurtaturi gen automatisme. Salvam timp si energie, desigur, dar pierdem prezenta si conectarea. Asa ca, imi pare ca ar prinde bine sa redeschidem vorba lunga din jurul relatiilor.

Eu ma intreb, spre exemplu, cum si de ce unii au iscusinta innascuta, parca, de a dezvolta relatii fericite, pe cand altii doar reediteaza suferinte? Adica, sunt unii nascuti sa fie fericiti si impliniti, in vreme ce altii sunt condamnati la lectii de calcifiere a inimii?

Daca dam la o parte intelegerea spirituala a vietii fiecarui individ si incercam a gasi strategii functionale de imbunatatire a relatiilor e recomandat, probabil, sa incepem cu premisele.

Ne nastem egali? Ei, pe naiba! Egalitatea e doar o iluzie cu rol ordonator, daca e sa ne raportam doar la lumea fizica.

Plecam in viata cu aceleasi date, cu acelasi echipament? Da’ de unde?! (Daca, in schimb, alegem abordarea spirituala, eu cu tine si cu celalalt suntem infiniti. Si da, suntem egali in nelimitat, ca potential.)

Parintii se trezesc parinti, prin alegere sau acccident, si apoi, din nestiinta, din graba, din propriile dureri si fara a avea habar de ce fel de apa si lumina are nevoie copilasul din palmele lor, il condamna la un sir neterminat de autosabotari, neimpliniri si infrangeri emotionale. De unde sa stie si cum sa-si poata iubi copilul dincolo de conditii cand singura scoala disponibila, prezenta in memoria fiecarei celule, este cea a propriei copilarii ce-si tot cere si exercita dreptul de a-si perpetua nefericirile?

Cati dintre noi, parintii, vrem sa ne intelegem si suntem dispusi sa invatam sa ne iubim, pentru a sti sa-l iubim pe celalalt?

Sentimentul de abandon care se constituie in substratul central al vulnerabilitatilor, odata instalat in copilarie, este purtat de fiecare dintre noi pentru mai tot restul vietii si-si va face auzita vocea in fiecare dintre relatiile, de natura emotionala, stabilite cu ceilalti. El este cel care activeza un mesaj alerta – gen „reminder”, care ne spune ca nu suntem indeajuns de merituosi pentru a fi iubiti, de cate ori gaseste de cuviinta, dupa un pattern perfectionat in timp. Si ne invata sa ne distantam, chiar separam, de tot ceea ce ne poate aduce durere: obiectul iubirii noastre. E un fel de rana a sufletului, care ramane deschisa. Desigur, o putem vindeca, dar asta cere lucru constient inspre vindecare.

De asta-mi vine a zice: numai de ne-am cobora creierul in inima si ne-am ridica inima-n privire! Numai de am recunoaste ca suntem, cu totii, flamanzi de iubire, de apreciere si de recunoastere. Numai de am cadea de acord ca vulnerabilitatile – temerile, fricile, nesigurantele – sunt si ale mele, si ale tale!

Vulnerabilitatea este cea care da sens nevoii noastre de a demonstra, de a lupta pentru a fi recunoscuti, pentru a ni se da credit, pentru a fi considerati merituosi. Si tot vulnerabilitatea este datatoare si purtatoare de bucurie si apreciere, de entuziasm si creativitate, de putinta de a iubi plin si de a simti compasiune. Dar, pe toate ni le ferim de ochii celuilalt, nu-i asa?

Oare cati dintre noi se simt confortabil vorbindu-si vulnerabilitatile?

Daca-ti este usor, probabil ca iubirea data de parinti a fost dincolo de conditii, pe semne ca te numeri printre norocosii care au crescut cu sentimentul propriei valori – ce ti-a fost insuflat, afirmat, recunoscut si confirmat.

Celorlalti, le-a crescut in inima sentimentul abandonului. Nu s-au simtit chiar iubiti, ori vrednici de iubire. N-au simtit ca apartin cuiva si n-au simtit ca sunt indeajuns de buni pentru a fi doriti. Ei sunt cei care lupta pentru a capata, lupta pentru a demonstra, sau care, renunta, se retrag in Sine si aleg auto-izolarea, aruncandu-si inima in exil, adesea. Pentru ca asta stiu a face cel mai bine. Putini sunt cei care, copii fiind, s-au simtit iubiti si merituosi.

Mai apoi, vine amutirea inimii. Ceea ce se voia a fi un fel de distanta protectoare fata de sursa generatoare de posibila durere, i-a forma distantei fata de Sine. Iar in cele din urma, ne intrebam de ce ne simtim goliti de sens si rost, ori unde ni s-a dus pofta de viata?

Raspunsul nu e atat de ocultat, desi putini il vedem. Atunci cand ne blocam vulnerabilitatile, rusinile, temerile, dezamagirile, anestezia nu opereaza selectiv. Nu putem anestezia sentimentele astea greu de purtat, fara sa le anulam si pe cele facatoare de bine, precum: voiosia, aprecierea, recunostinta, entuziasmul, ori compasiunea.

Asadar, vrem sa fim de neatins, sa ne innabusim vulnerabilitatile? Bine, e bine, intotdeana suntem bine asa cum alegem sa fim! Dar sa masuram cu inima si pretul pe care urmeaza sa-l dam, adica pierderea directiei, intrarea in deriva interioara, neputinta de a ne bucura, golirea de sens a zilei, anului, vietii. Intram intr-un soi de (f)rigiditate emotionala. Vrei s-o experimentezi? De ce nu? Numai ca restul experimentelor isi pierd gustul, din interiorul ei.

Enfin, lucrurile stau cam asa, dupa mintea mea:
– cu cat rezistentele (in a-l primi pe celalalt, cu iubirea lui) sunt mai mari, cu atat blocajele sunt mai mari.
– cu cat blocajele sunt mai mari, cu atat durerile cumulate sunt mai mari.
– cu cat durerile adunate sunt mai mari, cu atat foamea de iubire e mai mare.
Cerc vicios? Da, cerc vicios.

Ne ramane a intelege ca pentru a iubi se cere, mai intai si mai intai, a ne iubi. Se cere curajul de a fi „imperfect”. Curajul autenticitatii. Curajul de a te arata celuilalt asa cum esti, dincolo de orice fel de norme, purtand in inima convingerea ca singurul adevar mare al lumii asteia e cel al inimii tale. Curajul de a fi tu insuti, dincolo de orice comparatie. Si apoi, tot secretul zambetului senin sta in alegerea de a fi prezenti in prezentul nostru si de a intra cat mai des intr-o stare de drag de viata, in felul asta vlaguind, implicit, seductia suferintei.

La urma urmei, viata nu-i altceva decat o calatorie emotionala. Daca o facem in iubire, bucurie si apreciere, ori ba, tine de fiecare dintre noi. De cine altcineva?

Se zice ca succesul se masoara in iubirea daruita si primita in fiecare zi. Restul? Butaforie.

Textul ii apartine in exclusivitate Deliei Apostol (photo via Pininterst)