Manu sau devenirea unei presupuse vrăjitoare îndoliate (VI)
A ajuns acasă în succesiuni de oftat, chiar s-a strâmbat a plâns la un moment dat dar s-a abținut. Se simțea sleită de energie, și-a tras scaunul lângă fereastră în bucătarie și a stat multă vreme cu capul lipit de geam. Într-un sfârșit a lăcrimat liniștită, simțindu-se enorm de singură și nu înțelegea chiar de ce, fiindcă Manu trebuia să vină acasă, să îi țină companie, să o mangâie ușor pe tâmple și să-i vorbească curat și încurajator. Chiar așa a și fost din clipa când a apărut. I-a zis “lasă, tu, nu te mai oftica aiurea-n tramvai. Alea-s niște proaste penibile, te pui tu la mintea lor? N-au bărbați sa le iubească și din cauză că nu mai știu să iubească, își ocupă timpul cu bârfe, invidie și intrigi. Uite, vino să te sărut. Așa.” Și își lipi buzele duios de ale ei, mirosind a ridichii. I-a gustat mustața sărată de plâns iar într-un final i-a zis:
– Acum spune-mi, cum te gândești tu la proastele alea? Ce fac ele în capul tău? Ce zic?
– Nu mai contează, zău. Hai să nu mai vorbim despre ele.
– Exact: “nu mai contează”.
S-a ridicat ferm de pe scaun apoi și se duse glonț către oglinda cuierului. Îincepu’ să sărute oglinda în timp ce Ani se uita stupefiată la el.
– Când nu sunt acasă și te mai bântuie gânduri d-astea, vezi că ți-am lăsat acolo cel mai mișto sărut. Iei din el de câte ori ai nevoie.
Ani icni brusc în râs, captivată de năzdrăvănia teatrală a lui Manu. Îi sări de gât, își lipi obrazul fin de obrazul lui țepos de sârmă și îl frecă parcă dornică să și-l jupoaie de emoție.
– Nu-mi vine să cred că ai murit, Manule.
– Ei, hai, că nu e chiar atât de rău, sunt aici, dă-o-n pizda mă-sii de treabă. Sunt chiar aici, nu s-a schimbat mare lucru.
– Așa e, așa e. Ba să știi că e totuși ceva diferit la tine dar zău dacă îmi dau seama ce.
– Miros puțin a ridichii, zâmbi Manu.
– Daaa… nuuu… adică și asta dar nu e esențial. S-a schimbat ceva cu tine, cu felul tău de a fi.
– Așa o fi, moțato, de la atâta umezeală în cimitir e imposibil să rămăi la fel. Sau poate tu te-ai schimbat, cine știe. Uite, poți să încerci să îmi spui ce s-a întâmplat, ce ai simțit când am murit.
Și o trase spre el, așezând-o pe genunchiul stâng.
– Sunt chiar curios să știu cum ai ținut tu la mine. Ia, zi, o încurajă Manu cu un zâmbet cuminte și convingător.
Ani zăbovi câteva clipe, puse brațul de după gâtul lui mușcându-și buzele ușor:
– Da’ să știi că dacă râzi de mine io nu mai zic nimic.
– Nu râd, promit. Hai, spune-mi. Doar te ascult, nu zic nimic.
– Io să știi că mi-am imaginat mereu inima undeva în centru…
– Chiar e undeva în centru, își reținu el un zâmbet.
– Ai spus că nu zici nimic. Fii atent că dacă mai deschizi fleanca, io tac definitiv și te las pe tine.
– Gata, gata, pe bune că nu mai zic.
– Așa… și corpul gol. Gol-gol pe dinăuntru. Dar de la inimă pleacă niște fire lungi ca niște vene, unele mai groase altele mai subțtiri, către toate direcțiile. Asta ca să poată vibra – nu știu cum să zic. Sau poate doar stă ca un păianjen, la pândă după vreo insectă-emoție. Să nu comentezi ceva că nu mai zic, auzi? E treaba ta dacă mă consideri proastă, da’ știu io că cu inima se simte, nu cu creieru’. Cu creieru’ faci doar socoteli de doi plus doi și d-astea.
El dădu împăciuitor din cap și gesticulă cu două degete de-a lungul gurii ca și cum ar fi tras un fermoar.
– Când ai murit tu au început să se rupă toate firele din mine, alea care pleacă de la inimă. Unele mai groase s-au uscat si s-au fărâmițat, altele mai subțiri au plesnit ca atunci când pierdeai tu un pește din lansetă. Astea mă usturau cel mai tare fiindcă mă șfichiuiau pe interior groaznic ca niște bice în miniatură. O bună bucată de vreme am umblat prin farmacii după unguente, dupa Ben Gay și d-alealalte dar n-a funcționat nimic, nimic. Mi-era și jenă să cer, sinceră să fiu: “Dați-mi, vă rog, o alifie bună că nu mai pot, mi se rupe inima.” Mda, în fine… Cu o zi înainte să vii acasă de era să fac atac de cord, inima mi-a stat așa, agățată de un singur fir care pornea de la gât. Din cauza asta nu puteam să vorbesc, toata lumea credea că sunt emoționată cu toate ca io încercam să zic “nu dom’le, nu sunt”. Da, și când mergeam pe stradă, cu toate că mergeam încet… încet… inima mi se bătea de burtă ca atunci când faci șmotru pe holurile spitalului, trântind șomoigul de gresie. Când în final și firul ăla s-a rupt, eram în stația de autobuz, cred că doar voiam să mă duc până la capătul liniei să mă plimb că era așa frumos afară…
Manu o strânse în brațe ușor, lipindu-și nasul de umărul ei.
– Lasă-mă să zic. Atunci când inima s-a desprins era contorsionată și fleșcăită de sânge. Cred că undeva în sinea ei a încercat să se salveze, să aibă cât mai mult să pompeze. S-a desprins și a căzut pleosc deasupra vaginului în echilibru perfect. Autobuzul venise, mă aștepta pe mine, șoferul stătea cu ușile larg deschise numai și numai pentru mine iar eu nu puteam să mă urnesc. Nici nu știu cum să-ți descriu mai bine, cred că abia atunci am avut adevăratul șoc că ai murit. După ce șoferul a strigat efectiv la mine “ce faceți doamnă, mai aștept mult?”, m-am clintit parcă smulsă de vocea lui iar inima mi-a căzut pe un picior, ca atunci când se înfundă o țeavă definitiv. Și uite – zise Ani întinzând un picior – ăsta e mult umflat.
– Trebuie să găsim o soluție să-ți desfundam picioru’, nu se poate să stai așa cu el.
– Eh, și cu tine-acuma, e pe sistem nervos, știi bine. Io doar îți explic cum am simțit, atâta tot. O să treacă cu frunze de varză presărate în sare de Himalaya și gata.
– Trece, nu zic nu, dar în loc sa strici mâncarea așa, nu mai bine stai tu cu cracii viguroși în sus când ne futem? Io dau până zici tu stop și asta e. Rezolvăm.
– Așa, și dacă se desfundă, unde crezi că se duce imediat cum mă ridic în picioare? Lasă-l așa, unele lucruri nu merită desfundate. N-ai ce să faci. Pur și simplu, n-ai. În orice caz, nu e musai nevoie să te obosesc pe tine că pot să stau și singură cu cracii pe pereți și să bat cu ei în perete.
Oftă și îl îmbrățișă cu drag, recunoscătoare că e acolo lipită de ea. Îi mângâie spinarea ușor cu ambele mâini apoi coborî o mână pe șold, pulpă…
– Hopaaa… ce avem noi aici…
– Nu știu, ia vezi, zâmbi Manu insinuant. Bagă mâna și scoate. Vezi să nu te muște.
Ani băgă mâna ușor, apucă și scoase un teanc mare-mare din buzunarul lui care începuse să se descoasă.
– Auzi, de unde ai tu purcoiul ăsta de bani? Să știi că am vrut să te întreb de prima dată dar nu credeam că o să mai fii în stare să mai aduci. Cel puțin nu atâția.
Și ridică teancul admirativ îngăimând un “măiculiță, ce de bănet… Nici într-un an nu cred că aș putea să fac atâția.”
– Sper că nu i-ai furat, că numai de Poliție nu aveam io chef acuma.
– Cum să-i fur, mă, moțato, așa mă știi tu pe mine?
– Păi zi-mi cum ai făcut rost de ei, că io nu pot să dorm liniștită fără să știu. Mă știi doar mai panicoasă.
– Bine, îți zic, dar să știi că e o chestie mai diferită. Nu sunt sigur nici măcar că o să o-nțelegi.
– Tu zii acolo, lasă ca mă descurc io cu înțelesul.
– Ok. Știi cum intri în cimitir și mergi spre mormântul meu, cărarea aia mică ce dă în alee principală are în capătul ei un monument vechi cu eroii de la Mărășești, Mărăști, Oituz.
– Nu știu nici un monument, zău așa.
– Ba îl știi, doar că nu l-ai băgat de seamă. E sub nucul ala mare și bătrân. Cred ca e mult mai vechi decât cimitirul și am impresia că monumentul făcea parte dintr-un parc dar cu timpul cimitirul a înghițit parcul.
– A, da, acum cred că realizez despre ce vorbești. Piatra e foarte veche și murdară.
– E, așa. Stăteam într-o zi cu mormântu’ deschis…
– …băi tu ești normal la cap? Cum să stai cu mormântu’ deschis? Dacă te vedea cineva? Dacă răcești?
– Și dacă mă vedea ce? Zicea ca e o putoare de gropar, că țin lopata lângă mine. Ș, în plus, era soare, frumos, totul zumzăia plin de viață și io să stau cu mormântul închis? Păi vrei să mă-mput ca un trist acolo-n văgăuna aia? Mai intră puțină lumină și la mine acolo, se mai usucă pereții ăia că m-am săturat sa adun zi de zi câte un pumn de râme ca un tibetan cumsecade.
– Ok, ok, te-nțeleg. Zi mai departe că tot nu știu ce legătură are asta cu banii.
– Păi ai răbdare că mai e de zis. Și cum stăteam io așa moțăind de plăcere în groapă cu o baltă de lumină pe burta mea – ah, trebuie să-ncerci asta, moțato, trebuie: răcoare la cap și cald la burtă! – mă uitam la monumentu’ eroilor căzuți în luptă. Am citit toate numele. Apoi încă o dată și-ncă o dată și tot așa până am început să-i țiu minte pe toți: Zamfirescu Petreanu, Procopie Traian, Căliman Florin, Haralambie Victor…
– Hai bine, treci peste, felicitări pentru memorie că io tot nu pricep de ce uiți să-mi duci o amărâtă de găleată de gunoi care te-apucă de nas, nu alta.
– la un moment dat am ațipit și aveam în somn în continuare imaginea monumentului umbrit de nuc. Pete de umbră amestecate cu pete de lumină, pete reci de piatră lângă pete calde și se făcea că în continuare rosteam numele de pe piatră, nu înțeleg nici acum de ce simțeam nevoia să le memorez. S-a întâmplat că nu mai vedeam deloc literele din umbră și-am început să le citesc doar pe cele din lumină și mi-a ieșit un nume: Drăgan Simionescu Andrei. A doua zi, în drum spre casă, am văzut doliu într-o curte și pe steagul ăla negru am vazut scris exact numele ăsta.
– Extraordinar, extraordinar, îngână ea. Păi și banii? Banii de unde-i ai?
– Ajung și-acolo, ai puțină răbdare. Îți dai seama că mi s-a părut o coincidență absolut fantastică chestia asta.
– M-aș fi așteptat să îmi spui în ziua aia despre ce ți s-a întâmplat. Știi, de obicei oamenii sunt tentați să povestească așa ceva.
– A, păi am vrut să îți zic de pe-atunci, da’ tu m-ai luat cu “băi, Manule, vezi că iar îmi lași dâre de pământ în toată casa, marș în baie până nu mă zbârlesc la tine.” Dup-aia nuș’ ce s-a mai întâmplat dar la puțin timp tu te-ai dus la culcare și cred că mi-a ieșit asta din minte începând cu ziua următoare. Ei bine, chestia asta cu coincidența s-a repetat la scurtă vreme, doar că de data asta am citit în ziar numele mortului. Al doilea episod intenționat am omis să ți-l povestesc fiindcă m-am gândit să scot bani din asta.
– Cum?
– Păi când am mai avut starea aia de somnolență, că nu pot să-i zic somn de-a binelea, am scris pe un bilețel “În mai puțin de o săptămână o să moară icsulescu.” Și am vârât bilețelul sub ușa adminstratorului de cimitir.” Am mai făcut așa încă o dată iar a treia oară am văzut scris pe ușă cu creta “Intră, nu mai scrie bilețele.” Și-am intrat. – de Adrian A. Costea
(va urma)