Niste ganduri
„Stau exact în fața ei și o privesc în ochi: e teama mea. E parte din mine, așa că, de fapt, mă uit în oglindă. Mi-e teamă să nu înțeleg ceva și să nu-mi fac treaba bine, să nu rănesc sau supăr pe cineva, să fiu mai puțin decât are cineva drag nevoie. Nu mă tem însă să ies din zona de confort și să lupt pentru ce-mi doresc.
Oamenii se frământă pe Facebook. Oamenii ies în stradă și strigă. Puțin am fost și eu acolo. Dar de ceva ani mi-am tras o glugă pe urechi și nu mă mai pot implica. Îmi bifez îndatoririle de cetățean mecanic. Pentru că nu mai am speranță. Pentru că sunt egoistă și raportez totul la durata vieții mele. Știu că și 100 de ani de-aș trăi, schimbarea nu vine peste zi, cere timp. Și eu n-o să mai apuc timpul ăla să fiu în putere ca să mă bucur de ea. Voi fi bătrână și scofâlcită.
Cei 14 ani de antreprenor, pe care-i am în spate, m-au apropiat de sistem. În lupta asta mi-am pierdut speranța. Pentru că așa am aflat că oamenii nu mai cred în valori, că nu există conștiința muncii, că respectul și admirația pentru munca altuia s-au dus la vale, pe apa Sâmbetei. Și am aflat că mai degrabă se crede în „a avea” decât în ideea în sine. Cel puțin în București, la nivel de colectivitate și nu individual.
Nu sunt în măsură să dau lecții de viață. Am aflat târziu pe ce lume sunt. Revoluția m-a prins în clasa a X-a. Ce-mi aduc aminte după ce-am terminat facultatea (o facultate către care am cotit urmând turma), e senzația aia că-mi doream tare mult să construiesc ceva. Cu mintea mea și la care să mă înrolez fără termen. Și pe care să-l cresc cu drojdia din mine. Am mestecat tot felul de idei până am găsit calea pe care s-o apuc. Poate așa sunt eu! Nu toți trebuie să vrem să clădim! Deși prin ce facem și cum suntem, eu zic că punem cărămizi zi de zi. Însă dacă fondurile europene sunt cele care ne animă „mișcarea” și nu ideea în sine….. asta mi se pare așa….un fel de formă fără fond, o construcție fără fundație. Așa vorbeam cu o prietenă. Iar un prieten mi-a spus de curând: „în societate trebuie să te comporți ca-ntr-o relație, să dai tot ce ai mai bun în tine chiar dacă simți că n-o să meargă, dar să-ți faci datoria! E foarte important!”
Ce-mi veni? Nu m-a luat nimeni la rost. Încerc să-mpac niște vinovății din mine: că am lăsat speranța jos, că nu fac mai mult, că mă preocup de treburi aparent mărunte. Dar tot eu vin și-mi zic: viața chiar E FĂCUTĂ din treburi mărunte. Din astea de zi cu zi. Cum, spre exemplu, ne purtăm cu vecinii ori cu cei de care nu ne leagă un interes anume, cum suntem în trafic, cum ne comportăm când nu ne vede nimeni, cum ne facem treaba la muncă! Fără să ținem cont că salariul e prea mic, că sistemul e nedrept, că mediul e neprietenos și că multe altele. Peste tot în lume sunt meserii mai bine sau mai prost plătite. Lucrurile progresează şi pentru că sistemul ajută, dar în primul rând, pentru că sunt oameni care CRED în ceea ce fac! Nu ne place, suntem nedreptățiți, o luăm de la capăt în alt loc de muncă sau încercăm tot acolo să facem mai bine! Și încă o dată și încă o dată! Dacă atitudinea asta s-ar multiplica, atunci ar fi o schimbare! Ar învăța și patronii, ca și funcționarii, că „așa nu mai merge!” Dar înainte de ei ar trebui ca fiecare dintre noi să fie așa! Să ne comportăm după o filozofie de viață și care n-are nici termen de prescripție! Știu, e greu! Doar așa cred eu că s-ar schimba lucrurile. Degeaba strigăm „Jos corupția” DACĂ a doua zi dăm șpagă. Degeaba ieșim în stradă DACĂ a doua zi revenim la tabieturi funcționale. Degeaba zicem una și facem opusul!
Eu la concluzia asta am ajuns: dacă fiecare-n pătrățica lui, profesie sau viața de zi, și-ar face treaba bine, efectul ar fi altul. Dac-am ține cont de consecințele faptelor, dacă-am gândi și pentru ceilalți nu doar pentru noi, dacă ne-am pune în pielea altora … dacă.
Nu sunt sociolog, nici jurnalist. Sunt un om simplu. Pentru care multe detalii contează și-i fac viața mai bună. Eu am ținut cu dinții să nu mă pierd în griji și poveri de care n-am avut realmente nevoie. Am vrut să mă bucur de viață, de cei dragi, să înțeleg, să ajut, să iubesc, să scriu, să călătoresc, să adun lucruri de la țară….. să am o viață simplă. Și de asta tac: nu cred că am ceva de spus și nici lecții de dat. Dar încerc prin ce sunt și ce fac, să îmi las urma. Și să pot spune oricând: am făcut bine!” – Maria Mazilu
(Paris, France, Photo by Édouard Boubat,1962)