„Casa mea vreau să aibă pereţi albi şi–un colţ de cer albăstriu deasupra ei, în interiorul căruia să se prindă–n horă, în nopţile senine, Carul Mic şi Carul Mare, spre veselia ochilor care nu dorm.
Casa mea vreau să poarte obloane ce zâmbesc a lalele, în lumină solară sau mângâiate de razele lunii, şi copaci care ning, în fiecare început de primăvară, petale de flori delicate, în grădina ei cu miros de viaţă nouă.
La mine–n casă va fi spaţiu suficient, cât să–ncapă sutele de cărţi pe care le posed, aproape o mie, de fapt, precum şi jucăriile lui Lucky: din pluş, fără pluş, oricum ar fi acestea, aruncate peste tot, într–o ordonată dezordine canină – motiv cotidian de zâmbete răbdătoare şi largi, ale omului deprins să–şi împartă traiul cu o pereche de urechi de căţel răsfăţat. Spaţiu suficient voi avea, da, întrucât numărul lor, al jucăriilor şi al cărţilor împreună, e–n creştere, îmi pare, invers proporţional cu numărul bancnotelor din portofel.
Casa mea s–ar putea lesne preschimba într–un palat, dacă bine mă gândesc, stăpână peste visurile avute fiind eu, nu–i aşa? Dincolo de ele, însă, se află dintotdeauna certitudinea că şi–ntr–o scorbură ar trăi fiinţa umană, fără pretenţii de a dobândi altceva, de i–ar fi dat să se bucure, întru eternitate, de–o singură emoţie: iubirea cu adevărat. 🙂 ” – Andreea Sitaru