„Ne-am îmbrăcat ieri în albastru.
Mâine-ntr-un colț de țară, ba nu, în toate colțurile țării, câte-un copil cu autism nediagnosticat va fi pentru a suta oară pedepsit, trimis la colț și zdruncinat pentru comportament neadecvat de vreo educatoare sau învățătoare.
Educația. Lipsa educației psihologice în rândul educatorilor și învățătorilor face victime după victime și ia cu japca șansa unui copil cu autism de a evolua spre o viață împlinită conform potențialului.
Credem că autist e un copil care stă absent mai într-o parte, eventual se bălăngăne lipsit de vreo expresie. La fel cum credem că un copil cu epilepsie (pentru care țopăim în mov o dată pe an, cum țopăim albastru pentru autism) trebuie să arate in vreun fel obligatoriu nefrumos și eventual să ni se zvârcolească pe sub ochi învinețindu-se la fiecare doi-trei pași, căci nu cunoaștem manifestările multiple ale afecțiunii si refuzăm să le aflăm chiar daca suntem atenționați că avem un caz pe lângă noi, unde muncim sau unde avem in grijă asemenea copii.
Educatorii și învățătorii, primii care ar putea atrage atenția, căci cel mai adesea în colectivitate se detectează autismul, sunt cei mai neinformați asupra manifestărilor (multiple) din spectrul autismului. Necunoașterea psihologiei copilului, a nivelului dezvoltării lui individuale, neconștientizarea ritmului personal de evoluție, lipsa de înțelegere a mesajelor transmise de comportamentul copilului, refuzul de a accepta diferențe, toate astea fac ca șansele unor copii-altfel (mult mai mulți decât ne este cunoscut) de a se realiza și de a participa după posibilitățile individuale la viața activă a comunității, să fie rău scăzute până la o criminală dispariție.
Nu vom conștientiza autismul atâta vreme cât credem că e treaba părintelui si-atât, in condițiile in care nu există sprijin din partea statului, a comunității, a noastră, deci, pentru părinți.
Credem că un copil e proprietate personală si ne distanțăm zicând „săracu'” si ne vedem de ale noastre.
La noi un copil bun e un copil care nu deranjează. Părintele de copil bun se-mpodobește automat cu lauri. Dacă devine „deranjant” copilul, înseamnă că i l-a stricat un oarecine și ăla trebuie să i-l repare. Dac-a venit pe lume deja „stricat” copilul, e vina mă-sii, a lu’ bunicu-so, a vreunui strămoș și chiar a stelelor care s-au așezat la naștere prea câș. Odată ce am stabilit a cui e vina, ne-am liniștit și gata, nu facem nimic. Ne pierdem timpul căutând un vinovat in care să ne plasăm ura și neputinta. Și lenea. Și atât. Ne ocupăm cu asta. La asta ne pricepem cel mai bine. „E vina lui.” Căci suntem imaturi emoțional ca nație. Noi am înțepenit la 11 ani și refuzăm să trecem în gimnaziu că ne cam tulbură diversitatea. Nu asumăm vreun risc. Vrem să ne țină in continuare tovarășa in brațe, chiar dacă ne cam bate, dar măcar ea răspunde-n locul nostru. Ne e așa de bine nouă ca victime, mai bine stăm așa, mai chinuiți, atâta timp cât știm că altcineva e criminalul, zmeul, maștera. Povești nemuritoare. Cam asta este ultima lectură cu impact asupra noastră. Suntem fata cea bună si cuminte care suferă și-acceptă umilința, că la final fuge c-un prinț frumos pe cal. Nu vine, fato, nici un prinț de-adevăratelea dacă nu iti ridici privirea si dacă nu schimbi situația atâta cât depinde ea de tine.
Așteptăm de la cineva de sus, de și mai sus, și de la stat (ăsta zici că-i vreun Oz, nu suntem tot noi), și de la 6 din 49, și de la Nety Sandu, Ion Creangă, să ne salveze din bălăceala în ignoranță, în nepăsare, în nesimțire.
Ne îmbrăcăm aiurea in albastru, in mov și curcubeu. Educatorii și învățătorii așteaptă directive de la minister să acționeze cu interes real față de un copil cu autism. Să vină naibii directivele. Să fie naibii obligați să aibă cursuri de psihologie, asa cum toate țările civilizate impun celor care au vreun contact de orice fel cu grupuri de copii, asa cum fac la noi doar școli private ca cele cu sistem step by step sau waldorf sau montessori.
Ne-am îmbrăcat ieri in albastru. Acuma ne vedem de ale noastre. In noi nu a rămas nici o culoare. Ne ducem incolori pe la acase.
Data viitoare când mai vezi, omule bun, vreun copil care „te deranjează”, nu te mai indigna că-ți tulbură scărița și-ți cade ciocănelul. Este posibil să aibă dificultăți in a-nțelege ce se întâmplă-n jur, să poată exprima frica de necunoscut numai cu violență căci nu poate el încă altfel. Chiar dacă tie ți se pare că poate vorbi „normal” și că se poate comporta „normal”, pentru că nu bălmăjește și nu gângăvește sau nu face ca-n filmul pe care ti l-ai făcut tu despre autism.
Grow up. Învață. Ai stabilit aiurea ce este normal. Ce e normal la tine e anormal la alții. Acceptă diferențele si-nvață si limba diferitului. Fă pasul in afara ta. Trăiește alături de TOȚI ceilalți. Înțelegându-i. Altfel s-ar putea să rateze lumea niște Einstein sau Pasteur și din pricina ta. S-ar putea să ratezi, omule bun, chiar salvarea ta.
Ți-ai fabricat o lume cu norme rigide și nu accepți vreo tulburare. Nu-ți pasă, de fapt, de restul lumii. N-ai empatie. Acționezi doar la impuls cu violență când te sperii, sau după un tipar verificat, in rest. Ți-e frică să te deschizi in fața altor oameni. Ești, de fapt, singur printre alți la fel de singuri. Și, uite, vezi, nu te bălăngăni și nu te uiți în gol absent. Tu, da. Tu, autistule.” – Dorina Chiriac