Ieri si azi am citit multe despre prietenie, despre cum nu mai stim s-o apreciem, despre cine este cel mai bun prieten, despre cat de prieteni suntem pe faimoasa retea de socializare si mi-am aduc aminte ca in 2009 (si ajustat un pic in 2012) scriam ceva legat de subiectul asta si depre teoria conform careia oamenii apar in viata noastra pentru a-si implini menirea si-apoi dispar.
Uite asta ma face pe mine fericita: emit o parere si apare „Ferdinand” (cred ca nu taurasul din desene animate iubitor de flori si nu de violenta?! sau poate chiar el) si imi scrie un frumos, adevarat si lung comentariu (pe care am ales sa-l fac si articol de sine statator)! Multumesc.
In primul rand, ai avut dreptate! Nu-mi mai amintesc ultima oara cand am jucat telefonul fara fir … stiu doar ca am urmarit de curand un film, ce il am si aici pe site postat, cu o cerere in casatorie facuta sub forma acestui joc … dar acum asta nu are legatura cu ce discutam noi …
In al doilea rand sa revenim la prietenie si la motivul pentru care facem parte, la un moment dat, din viata cuiva, dar si viceversa: cand, cum si de ce au aparut in viata noastra anumiti oameni, cum ne-au marcat existenta, nu prin lucruri marete, ci prin „interventii” (cum le-ai spus tu) si cum noi n-am bagat de seama cand au disparut si nu am apucat macar sa le multumim sau sa-i facem sa stie ca ne-au fost de folos, au fost un sprijin, au fost acolo (langa noi) cand a fost nevoie de ei. Asa cum si spuneai la un moment dat, si eu cred, mai ales acum dupa ce am vorbit si cu tine, ca de fapt nu trebuie sa facem ceva, nici pentru cei ce au „intervenit”, dar nici noi ca „intervenienti” sa nu asteptam … au facut si am facut, la randul nostru, lucruri firesti intr-o prietenie. Si daca si ei (cei ce au fost in viata noastra) si noi (cei de astazi, constienti de „menire”) vom mai face si altora astfel de interventii nu trebuie decat sa ne bucuram ca putem. Atat si nimic mai mult.
Sper ca nu ai limita de caractere ca azi am chef sa scriu 🙂
Imi place ideea ta si, peste asta, sunt si de acord cu ea. E frumos si cand intelegi (iti plac) lucruri pe care nu le-ai face (nu ai fi de acord cu ele, pentru tine) niciodata. Cand cineva vine in viata ta doar pentru a-ti arata o perspectiva diferita e greu sa-i multumesti. Nu ai timp. Esti prea ocupat sa traiesti, prea ancorat in trecut, prea posedat de prezent, esti in plin proces de elucidare sau de iluminare. Esti atat de bine infipt in ale tale incat, de multe ori, singurul tau feedback este ca „you take it for granted”, ti se pare normal, e ca o curgere fireasca. Te bucuri pur si simplu, fara sa realizezi cum, pe nesimtite, realitatea din jurul tau se modeleaza parca dupa un nou reper. Abia cand toate s-au linistit, cand motivul „interventiei” s-a sfarsit, cand nevoia ta de „altfel” s-a epuizat, abia atunci, privind la rece, „te prinzi” ca nu ti se datoreaza numai tie reusita, ca nu ai fost singur in travaliul asta cumplit si ca intr-un final, desi nu are prea mult sens, cineva cu care nu ai avut nicio treaba inainte s-a descurcat de minune in hatisul intamplarilor tale, carora nici macar tu nu le mai dadeai de capat.Dupa mine, experienta asta nu are final fericit, relatiile de genul asta se termina pe nesimtite, cum ziceai. Firescul iesirii din scena te pune pe ganduri, la fel ca si nefirescul aparitiei persoanei in cauza „in the first place”. M-am gandit de multe ori ce ai putea face pentru o asemenea persoana si raspunsul, al meu cel putin, este simplu: nimic. N-am reusit niciodata sa fac ceva de substanta, cateva amabilitati, un email din cand in cand, recunostinta vesnica si pomenire asemenea. Cam atat! Si totusi este ceva, m-am trezit de cateva ori in ipostaza „intervenientului”, nedorit si neinvitat (stii cum e 🙂 ); de multe ori nici macar intrebat despre chestiuni al caror parfum il recunoasteam indata, propria experienta rareori inseala! A putea sa dai mai departe, dezinteresat, pe degeaba, e cu adevarat o arta. Si daca exista poate justete sau justitie pe lumea asta, in ziua in care dai mai departe, ai echilibrat balanta. Fara sa astepti nimic, fara sa crezi sau sa speri ca rolul tau intr-o asemenea poveste merge dincolo de postura de catalizator temporar pentru o reactie necesara. E ca la telefonul fara fir: pentru fiecare altfel, la final toti zambesc o clipa sau mai mult, inainte de urmatoarea tura. Alt fir, alte receptoare, acelasi gest de a apleca putin urechea in stanga si apoi a intoarce grabit capul spre dreapta, pentru a da mai departe. I bet u can’t remeber whom did u play with last time 🙂