Gramatica si ziua indragostitilor

„Apropo de gramatică și ziua îndrăgostiților.
Eram în anul al doilea de facultate și ieșeam cu fratele unei colege de cameră. Băiat bun, pe lângă faptul că era și foarte frumușel și atent. Medic veterinar, proaspăt absolvent de facultate, dintr-o familie cu stare de printr-un sat din Bucovina. Era baptist, parcă, dar asta nu avea nicio importanță pentru mine, cum nu are în general apartenența religioasă a cuiva, atâta timp cât nu e transformată în altceva.

De ce spun ieșeam? Fiindcă la vremea aia el era și nu era într-o relație. O căsătorie oarecum aranjată, care s-a și concretizat, în ciuda faptului că el nu o iubea pe fată. Deci momentul în care ne-am cunoscut era un fel de pauză de relație, a fost foarte cinstit, îndrăgostiți nu eram niciunul. n-am trecut niciodată de mai mult de un pupic pe obraz și o ținere de mână sau de o plimbare și mâncat o pizza plus povești. Cert e că ne simțeam foarte bine unul în compania celuilalt. Eram mai degrabă prieteni.

Avea ceva însă care mă făcea să nu mă apropii foarte mult și să păstrez o distanță, fapt pe care l-a remarcat și l-a acceptat de la început. Am fost noi prieteni așa de prin noiembrie, până prin februarie. Și nu știu cum se face ca Valentinul pică în vacanța de după sesiune și mă duc acasă. Înainte de a pleca ne întâlnim să bem un suc. Și începe să-mi spună, cu ocolișuri, cum că el ar avea ceva sentimente mai profunde. Așa m-am supărat! Zic: ”Na, o să-ți treacă, vine vacanța, cel mai bine ar fi să aranjezi tu lucrurile cu fata aia că știi foarte bine că și ea și părinții așteaptă niște explicații.” Ne pupăm și ne despărțim.

Și mă trezesc de Valentin cu o felicitare cântătoare și cu o scrisoare pe vreo 8 pagini de caiet de matematică în care îmi declara de toate. Ce am reținut pe viață a fost formularea: ”nu pot să-i fac mutări de gene M. ca să-mi placă, dar nici nu pot să-i spun în față că nu mă însor cu ea că ar ieși circ între familii.” Bla, bla, bla. Că mă iubește. Juca cu minge de rezervă, ceea ce m-a înfuriat.

Scrisoarea în sine era bine închegată și argumentată. Dar avea o cantitate de greșeli de ortografie care mi-a strepezit dinții. Iar iritarea dată de fraza de mai sus s-a dublat. Așa că am luat un pix roșu, am corectat greșelile și i-am trimis-o înapoi. Ghinion, nu erau telefoane mobile. Așa că ultima noastră conversație a fost la telefon și ultimele lui cuvinte: ”Nu credeam că poți să fii atât de nebună.” Ei, nu! Sunt convinsă că nu sunt singura pentru care scrisul cu greșeli e motiv de retragere totală. Ca să nu zic mai urât.” – Vadvirág Violeta

Comentati?