„Ziua în care (n-)am băgat ligheanul în priză
Eram în Săcele cu fratele meu. Aveam vreo 5 ani. Mama ne lăsase la mătuşa mea pentru câteva zile. Acasă aveam un televizor, un Miraj 3, care ne ţinea de urat. După ce ne-am jucat de-a „dacă calc pe covor mor” (un joc inventat de noi), am întrebat-o be Dorina (sora mamei) unde e televizorul. N-am televizor, a spus ea, dar stai aşa că bag ligheanul în priză şi va puteţi uita la el. Am crezut-o, am aşteptat cuminţi să se întâmple ceva la lighean. Mai târziu am auzit-o în bucătărie povestind cuiva despre cum stăteam noi ca doi fraieri în faţa ligheanului, aşteptând să o auzim pe Margareta Pâslaru cântând Nu mai plânge baby. A fost prima dată când mi-am dat seama că cineva face mişto de mine şi am vărsat lacrimi amare. La masă, eu şi fratele meu ne-am scos guma din gură şi am întins-o până când avea găuri în ea şi am declarat că e furoul Dorinei. Asta cu furoul găurit ni s-a părut teribil de amuzantă ani la rândul.
Am început să fim foarte atenţi când Dorina vorbea cu noi. Nu mai aveam încredere în ea şi fratele meu nu o mai lasa să vorbească cu mine. Las-o în pace pe frăţioara mea! Am rămas cu un fix. Nu am încredere în ligheane, îl bănuiesc de imagini şi sunete ferecate cu nouă lacăte în sufletul lui de lighean.” – Cristina Snyder
