Iubirea

„A venit fiică-mea la mine. Stăteam ghemuită în fotoliu, cu laptopul în brațe, îmi era frig, dar încercam să amân momentul în care să mă ridic să pun pe mine ceva mai gros sau să aprind soba. Mi-a atins mâinile și ochii negri, imenși, mă priveau cercetător: „Mama, ești înghețată!”

Uneori spun că mi-e dor de ea bebeluș. Era atât de dulce, fără păr, cu ochii-râs și zâmbet stirb din doi incisivi inferiori. Atunci depindea de mine, probabil că asta îmi lipsește. Acum mă iubește. E atât de puternică iubirea asta încât sunt momente în care devine palpabilă.

Mi-a adus o pătură și o căpșună: „Stai să te învelesc. Uite, mănâncă, nu ti-am făcut sandviș că știu că nu mănânci că ții regim.” Am băgat-o și pe ea în pătură și s-a ghemuit la pieptul meu. Mă privea zâmbind și nu spunea nimic. Fără cuvinte. A adormit și am ținut-o așa până mi-au amorțit mâinile. Zâmbea în somn. Și un val de căldură mi-a inundat sufletul.

Ne naștem neînvățați. Nu știm să iubim, cine spune că un bebeluș își iubește mama ignoră sentimentul de dependență totală. Învățăm să iubim de la cei din jur. De la părinți prima dată. Cred. Nu sunt sigură. La asta mă gândeam acum. Și undeva, pe drum, ceva se rupe. Uităm sau pur si simplu iubirea cade și se face bucăți. Cert este că sentimentul acela primar, pur, se va reîntregi cu greu și doar în prezența unei singure persoane. Conștient de această dată. Înveți din nou. Ierți ce nu credeai că poți ierta, iubești ce nu credeai că poți iubi, iei întregul așa cum e dat fiindcă știi că dacă rupi imaginea și construiești una falsă iar se va sparge în mii de cioburi.

Iubirea ca act de voință. Sau ca exercițiu de maturitate. Nu mai știu cum iubeam când eram copil, dar știu că o făceam așa cum respiram, firesc și necesar și suficient pentru a fi fericită. A trebuit să învăț iar. Exact ca un paraplegic ce învață să meargă din nou. Și fizioterapia sufletului a durut mai tare decât cea a aparatului locomotor. Pentru că nu trebuia să învăț să merg, ci să zbor. Și uneori să susțin două perechi de aripi. Acelea erau momentele in care înălțarea era totală.” – Vadvirág Violeta (ilustratie David Renshaw)

Comentati?