„Cu Mariana și cu soțul ei am împărțit apartamentul la începuturile șederii mele aici. Căutam un loc liniștit, cu oameni civilizați, cu care să conviețuiești în pace și care să nu te facă să nu-ți dorești să te întorci acasă decât ca să dormi. Am ajuns la ei prin intermediul unui prieten, care înainte m-a avertizat despre normele casei: ”Sunt oameni extraordinari. Muncitori, liniștiți, corecți, fără vicii, n-o să ai nici manele, nici scandaluri, nici măcar schimburi de cuvinte aiurea cu ei. Dar sunt adventiști. În casa lor nu se gătește și nu se mănâncă porc, nu se fumează și nu se fac petreceri. Asta nu înseamnă că nu poate cineva să vină la tine, dar în limitele bunului simț.” ”Perfect!” am zis. Și am închiriat camera.
Nu au fost colegii mei de apartament, ci au fost a doua pereche de părinți. Le era în permanență dor de copiii lor, care aveau doar câțiva ani mai puțin decât mine, și m-au semi-adoptat. El lucra în construcții, ea lucra în casa celui mai mare afacerist din zonă, având grijă de fetița de doi ani a acestuia. Plecau dimineața și veneau seara. Sâmbăta nu lucrau, în schimb o făceau duminica. Erau frumoși amândoi, la cei 54 de ani pe care îi aveau și când se pregăteau să meargă la biserica lor îi priveam cu mare drag. Tot timpul vorbeau despre copii: fata în ultimul an la stomatologie, băiatul în anul al doilea la informatică. Pentru ei munceau, lor le trimiteau bani și pachete, pentru ei erau în stare de orice, în ciuda durerilor articulare sau de spate care îi încercau de multe ori și de care nu se plângeau niciodată.
Când a început criza, construcțiile s-au sistat. El a rămas fără muncă, familia la care ea lucra nu a mai vrut angajată permanentă. Au început să caute cu disperare și au găsit din nou. El construia seminee, ea îngrijea o bătrână cu demență senilă. Venea acasă epuizată psihic și fizic. De multe ori lovită sau cu sufletul greu de cuvintele pe care bătrâna i le arunca. Nu se plângea nici acum, chiar dacă efortul era uriaș pe lângă îngrijirea unui copil: să-i faci baie, să o hrănești, să o ridici din pat în scaunul cu rotile, să o așezi în cada neadaptată, să o scoți, să te lupți cu ea, care se împotrivea la orice și avea tot timpul senzația ca vrea să îi facă rău și că fiul ei o plătise ca să o omoare încet, să-i asculte lamentările despre fiu și despre noră care, în opinia ei, nu o iubeau și așteptau să moară, să mănânci, chiar dacă nu ti-e foame, o farfurie de mâncare pentru a demonstra că nu e otrăvită, să rabzi înjurăturile și farfuriile aruncate cu furie și care uneori te mai și nimereau cu mâncare cu tot…
Mă uitam la femeia aceea și nu înțelegeam cum și de unde îi vine puterea. Apoi vorbea de copii. Și i se lumina fața. Mai avea de strâns puțin ca să cumpere un scaun stomatologic performant pe care să i-l dăruiască fetei la terminarea facultății. Și visa să îi poată închiria un spațiu într-un oraș mare din România ca să poată profesa. Apoi, casa pe care o începuseră pentru băiat și care deja era ridicată.
”Flor, cum să mă opresc acum? În țară am lucrat la piață, ani de zile. Așa mi-am distrus spatele. Cu ce câștigam eu nu puteam ține copiii în facultate, deși erau foarte buni și le plăcea să învețe, la terminarea liceului ar fi trebuit să-i trimit la muncă. Ion, la fel, făcea sobe. Dar câte sobe poți să faci? Nu ne-am fi descurcat. Am venit acum 10 ani și nu ne pare rău, chiar dacă dorul de copii ne omoară. A trebuit să punem în balanță viitorul lor cu faptul de a-i lăsa cu mama. A fost cumplit, chiar dacă i-am avut aici în fiecare vacanță. Niciunul nu a vrut să lase școala de acolo și să vină aici, deși poate era mai simplu. Și niciodată nu ne-au făcut probleme. Sunt atât de buni, încât îi mulțumim lui Dumnezeu în fiecare minut că ni i-a dat și ne-a dat putere să ajungem până aici și să-i ajutăm. Și, până la urmă, cineva trebuie să facă și munca asta. Baba asta are nevoie de mine cum am și eu de mia de euro pe care mi-o dă. Nu mi-e rușine și nu e nimic înjositor în a munci, în țară nici cu 10 babe nu aș fi câștigat atât.”
Mariana încă e aici. Vorbim din când în când și îmi arată poze cu nepoții. Încă îi ajută, deși copiii au început să refuze fiindcă sunt pe picioarele lor. ”Un an-doi și ne retragem și noi să ne trăim bătrânețile acasă. Ne ajung 20 de ani de dor. Și dacă Dumnezeu o vrea, ne-om crește nepoții.”
Ce voiam, de fapt, să zic? A! Da. Că disprețul vostru mare este. Că aruncați cu etichete în oameni și cu venin, și cu mizerii, fără să aveți habar ce înseamnă munca de tipul ăsta și mai ales fără a fi capabili a o face. Și atât de multe cazuri ca cel al bătrânei am văzut la noi, încât mi-e sufletul greu. Fiindcă mulți sfârșesc într-un azil sau în mizerie cruntă, abandonați și uitați de lume. Și la moarte unii își amintesc că cei duși aveau o casă sau o bucată de pământ și încep să tragă de ele ca niște corbi înfometati.” – Vadvirág Violeta