„Legat de sarbatoarea de azi, cea care incheie seria, imi amintesc crucea enorma de gheaţa care se ducea de la gheţaria din capatul satului pana la biserica din deal intr-o sanie trasa de cai. Doi oameni cu manusi enorme cu blana si un singur deget o sprijineau de o parte si de alta, cu grija la bolovanii inghetati peste care sania salta zdruncinat.
Crucea se planta in fata bisericii si acolo ramanea, topindu-se incet-incet, diform, pana la sfarsitul iernii. Cred ca era ultimul petic de gheața ce ramanea cand soarele incalzea deja pamantul umed, un damb peste care o coroana rotunda de flori uscate inca mai trezea oamenilor imboldul de a se opri si de a-si face semnul crucii disimulat, dupa ce aruncau cu grija priviri agere in jur.
Apa sfintita se pastra in case in sticlute asezate langa icoane alaturi de un smoc de busuioc. Mirosea frumos, ca un parfum fin, auriu. Agheazma bunicii era protectoare la drum lung si purificare Duminica inainte de a merge la biserica. Cativa stropi pe degetele cu care isi atingea fruntea si o rugaciune improvizata numai de ea stiuta si bolborosita in fata unei icoane vechi, afumate, de langa care o privea aprig bunicul dus in alta viata.
– Mamaie, nu ti-e frica sa stai aici singura de atatia ani?
Zambea.
– Nu-s sângurî, pacatili meli. Dumnezău îi cu mini, di ci sî ma tem? Mai puternic şî mai di temut ca dânsu’ nu-i altu.
Isi facea cruce larga si ochii ii sclipeau de un sentiment necunoscut mie, dar care trebuie sa fi fost teribil daca reusea sa-i dea linistea si impacarea aceea aproape nefireasca cu sine si cu lumea.” – Vadvirág Violeta
(sursa fotografie)