„Privește spre ei cu blândețe
Tăcuți, stingheri, pășind cu grija să nu ne tulbure prețioasele existențe, ne veghează de undeva părinții.
Poate că sunt deseori prea curioși – oare nu le spunem prea puțin? Poate pleacă privirea în pământ – oare nu îi rănim, retezându-le tăios vorba? Poate dezaprobăm tristețea care le împreunează mâinile – oare când i-am mângâiat ultima oară?
Îi judecăm, îi criticăm, îi condamnăm – dar cu ce suntem noi mai presus? Și de unde ne este sângele și trupul pe care îl purtăm ca pe un trofeu?
Cine ești tu, copile, să spui că sunt răi sau buni; deștepți sau proști; sunt slabi sau puternici?
E mama… e tata… Sunt cei născuți pentru ca tu să vii în Lume, să porți coroană, să fii Cel mai.
Lasă-ți timp să le spui „Bună dimineața”.
Lasă-ți timp să fii privit de ei în ochi, până în suflet.
Lasă-ți timp să le dăruiești flori, ziare, fotografii, cafea și tutun, frunze uscate.
Lasă-ți timp pentru copilăria ta din vorbele lor, pentru amintiri, pentru planuri noi.
Lasă-ți timp să îi îngrijești, să îi ierți, să te bucuri că sunt.
În urma lor va rămâne un dor pe care n-ai să-l treci niciodată, nimic nu va mai fi la fel cum a fost. Vor fi însă, mereu, neplânsele dureri, neiertatele vini, nerostitele mulțumiri.
Privește-i azi cu blândețe, poate nu e, încă, prea târziu…” – Anca Timis