Clipa

„Necesitatea clipei

Dacă m-ai întreba ce este clipa n-aş şti ce să-ţi răspund, dar aş reclama cu insistenţă nevoia ei. Nevoia de a o avea? De a o trăi? Dar ea este! Este! „A fi” înseamnă „a exista”, deci, implicit, „a trăi”. Clipa se insinuează în viaţa noastră chiar şi atunci când n-am dori-o, chiar şi atunci când n-o conştientizăm. De ce aş avea nevoie de ceva ce am deja?

Clipa, pentru mine, este un prezent continuu. Ea trece, ea este şi tot ea vine. Ciclic. O necesitate perpetuă pe care cu greu reuşesc s-o evaluez. Şi asta pentru că ea, clipa, aduce cu sine întâmplarea fericită ori de coşmar, atribute ce îndeamnă la dorinţa permanentizării sau, dimpotrivă, la a efemerizării care presupune uitare… Dar atunci necesitatea unde intervine? Evaluarea aş lega-o de intensitate. Intensitatea de decizie. Decizia de rezultat. Ce să înţeleg din asta? Că iau, oare, tot atâtea decizii câte clipe sunt? Prin câte clipe trec? Nu! Şi asta pentru că am avut parte de clipe ratate. Măcar ca evaluarea să ţină seamă de acestea pentru a nu mai repeta „trăirea vegetativă” a niciuneia dintre ele şi a mă bucura, cu toată conştienţa, de trăirea clipei în deplină comuniune cu Dumnezeu. Cu Creatorul meu ce mi-a oferit clipe în dar. Iar astfel necesitatea clipei s-ar traduce în dedicaţie. Clipa reprezintă respiraţie. Clipa este inspiraţie. Mă dedic Lui Doamne inspirându-L şi expirându-L, în interiorul şi-n afara mea. Un proces ce-mi evidenţiază absorbţia clipelor într-una omniprezentă, transformându-mă în pseudocreatorul altor clipe. Dar ele nu sunt ale mele. Deci nu le pot crea. Pot, cel mult, să mă bucur de ele. De fiecare în parte, aşa cum îmi sunt dăruite. Căci fiecare este unică.

Dacă-mi ţin respiraţia am senzaţia că pot opri clipa. Ca-ntr-o peliculă în care-mi doresc imortalizarea unui moment, a unui gest, a unei grimase, a orice ce derivă din existenţă şi ce-mi imprimă un sens. Asta cred. Orice clipă are un sens! Căutând şi descoperind sensul reuşesc să gestionez clipele, asumându-mi responsabilitatea pentru nerecunoaşterea inspirării şi expirării divinităţii, la nivelul fiinţei şi chiar pentru manifestarea, trăirea acestora. Pierd sensul, pierd clipa, pierd darul Lui Dumnezeu. În această lumină aş vrea să trăiesc fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Ultima să mă afle inspirând-o, cu gândul şi sufletul la El, acumulând iubirea Sa ori să mă afle expirând-o, prin suflu, radiind aceeaşi iubire-i necuprinsă.

Cu fiece suflu desluşesc clipe. Suflul este darul Său, clipa aşişderea. Nimic nu-mi aparţine. Tocmită-s să ţin samă de acest fapt.” – Maria Ranga

Comentati?