Tara mea. Unde frumusetea naturii si bogatia resurselor te orbeste, uneori, ca o evidenta exploziva. Unde realizezi cat de mare este sansa pe care o avem si pe care, cu toate fortele, ne straduim sa o ratam.
Tara unde – alaturi de o sumedenie de turisti straini (pe motociclete, pe bicicleta, in rulote, in autocare si in automobile) – intri intr-un tunel de pe unul dintre cele mai circulate trasee turistice si ai senzatia ca ai dat de picturi rupestre – oameni, caini, vaci, oi si magari. Dar nu e iluzie artistica, toate sunt reale. Si striga si rag si mug si behaie si latra.
Si continui la vale, acolo unde satele sunt impanzite de pensiuni triste, pestrite, cu nume exotice. Intri in localitetea O esti (cel putin asa scrie pe placuta indicatoare). Si dai de motelul „No comment rustic” (jur!). Un vacar in cizme de cauciuc se apropie alene, vorbind la telefonul mobil dintre animalele sale. Fumul invaluie un alambic urias, in fata unor bordeie de chirpici. Iar telefon mobil – de data asta, o batrana,toata in negru, sprijinita cu urechea de un gard pravalit.
Si mai departe, tot la vale, catre superba manastire din spuma de piatra rumenita de lumina inserarii, unde dorm sfinti si regi, de unde se nasc balade. Tara mea, unde s-ar putea atatea si unde se intampla prea putine, unde adolescenti cu figuri triste stau pe bordura, rup seminte intre dinti si butoneaza febril in telefoanele mobile. Mai, Romanio, te iubesc. – fotografiile si cuvintele ii apatin Smarandei Vornicu Shalit
