„(na)raţiunea de a fi… fiásco
În gimnaziu şi în liceu am avut parte din partea profesorilor de aceeaşi „apreciere” pe care o arătau, abţinându-se cu dificultate să nu mi-o aducă la cunoştinţă cu maximă nervozitate, printr-un:
– „Îţi scad nota la purtare, nesimţito!”, ce părea a fi inofensiv.
Dacă încercam să mă ridic în picioare pentru a mă justifica deveneam deliciul colegilor care, prinzându-mi slăbiciunea, apelau la toate tertipurile pentru a mă determina să râd. Nici nu era nevoie de mare efort. Ajunseseră să ameninţe că „dacă nu-mi arăţi la mate, te fac să râzi la geografie!”. Pentru „profa de geogra” devenisem un coşmar. Oră de oră, cu o satisfacţie nedisimulată pe chip, îndreptându-şi arătătorul spre mine, îmi arunca: „Ranga! Ce localitate am indicat mai înainte pe hartă?”, văzându-mă cum îmi scot capul de sub banca de unde nu puteam vedea tabla pentru a ridica stiloul pe care-l lăsasem intenţionat să cadă. Îmi ridicam capul cu mişcări lente pentru a avea timp să-mi revin. Roşie la faţă, nu ştiu cât din cauza aplecării şi cât din cauza ruşinii ce mă încerca, mă ridicam în faţa ei cu atitudinea celui prins săvârşind o faptă ilicită şi încremeneam aşteptându-mi sentinţa. Ce-i puteam spune când pe fondul muţeniei mele auzeam din clasă şoaptele colegilor care exprimau numele mai multor localităţi? Dac-aş fi adresat vreun comentariu, următoarea sancţiune ar fi fost, cum s-a mai întâmplat, să mă mute profa în prima bancă, apoi în picioare în faţa clasei unde, dacă ridicam privirea spre colegi, nu mai aveam nici o şansă, sfârşind prin a fi dată afară. Aşa acumulam eu absenţe. Devenise ca un ritual.
Cu toate acestea, dirigintele pe care le-am avut au văzut în mine întruchiparea responsabilităţii. Nu mai ştiu prin ce împrejurări am tot ajuns şefa clasei. Astfel, diriga din gimnaziu, înfăţişându-ne în culori vii importanţa creării unei legături interactive cu copiii de la grădiniţa de pe strada Uranus, pe care aveam să-i formăm, fiind arondaţi la şcoala noastră, ne-a implicat într-un proiect cultural care începea prin organizarea unui spectacol de teatru de păpuşi. Numai că m-a considerat cea mai potrivită a fi coordonatorul de proiect. Zis şi făcut. Am ales încă patru colegi care s-au arătat disponibili şi interesaţi şi am căzut de comun acord să începem cu punerea în scenă a poveştii „Capra cu trei iezi”. Cine n-o ştie? Mi s-a părut un plan extrem de simplu. Simţul responsabilităţii nu mi-a dat pace până n-am confecţionat singură din şosete de culori specifice potrivit caracterelor din poveste, capra, cei trei iezi şi lupul, aşa cum sunt păpuşile Muppets. Scena aveam s-o improvizăm la grădiniţă împreună cu educatoarele.
Totul prindea contur. Am ales personajele dintre noi, cei cinci colegi, eram trei fete şi doi băieţi, subliniind cu marker replicile din cartea lui Creangă. Unul dintre băieţi era lupul, iar celălalt împreună cu celelalte două fete aveau să fie iezii. Capra am fost eu, dar şi povestitorul. Şi capră am fost până la sfârşit.
Scena era aranjată. În faţa ei am pus băncuţele pentru copilaşi care au intrat în sala de clasă, aşezându-se cu emoţie, dar şi cu bucurie şi nerăbdare. Cele două educatoare au luat loc în spatele clasei, asigurându-şi astfel o imagine de ansamblu. Am bătut gongul. Era un disc din alamă confecţionat de băieţi la orele de atelier. Şi cortina se ridică, cu ajutorul unuia dintre colegi care trase de un şnur. Atunci îmi intrai în rolul de povestitor:
– „Era odată o capră care avea treeehehei ieeeeezi.”, sfârşii printr-un hohot de râs. Abia am reuşit să termin fraza. Şi am realizat ce calvar tocmai începea. „Ie..dul cel ma..re şi cu…. cel mijlo..ciu dau prin… băăăăţ de obraznici ce erau;”, mă luară toate căldurile şi râdeam ca proasta. Colegii mei începeau să se aprindă şi ei. Ca prin simpatie. Unul dintre băieţi încercă să preia controlul:
– „Iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: „Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul”.”, în timp ce eu luasem şoseta ce reprezenta capra şi mi-o trăgeam pe mâna dreaptă pentru a o scoate la înaintare „pe platou”:
– „Dra….gii mamei copilaaaaaşi!”, încercai din răsputeri, schimbându-mi vocea din cea a povestitorului într-una caldă şi mămoasă. „Eu mă duuuuuc în păăăădure ca să…. să…(râdeam pe înfundate) să mai aduc ceva de-a mâncăăăării.”, terminai într-un hohot, neputând stăpâni nici atitudinea caprei care, în loc să ţopăie printre iezii ei, sfârşi într-o atitudine leşinată pe lespedea ce ţinea loc de scenă şi de care mă ţineam să nu cad că nu mă mai puteam stăpâni de râs.
Nici colegii mei nu au mai putut face nimic. Totul era compromis. Din spatele cortinei nu se auzeau decât râsete înfundate şi din când în când câte o banală replică, fără intonaţie, iar păpuşile noastre când lâncezeau, când mai scotea câte una capul ca într-o resuscitare în care mai arăta că are puls şi că ar putea face ceva, doar-doar să se vadă o cât de mică mişcare pe scenă. Nu îndrăzneam să dau capul într-o parte şi să încerc să văd faţa vreuneia dintre educatoare. Să fi fost eu în locul uneia dintre ele, opream toată această mascaradă. Decizie grea. Ar fi dezamăgit şi ele copilaşii care au dat dovadă de cea mai mare înţelegere faţă de noi, deşi suntem convinşi că n-au înţeles nimic din reprezentaţie. Mai mult, când se termină, ne-au sărit în braţe, povestindu-ne ei cum de fapt lupul „se duse la un fierar şi puse să-i ascuţe limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul…”.
– Eraţi mai cinstiţi dacă spuneaţi spontan povestea, zise dezgustată una dintre educatoare, privind culorile din paginile marcate pe replici şi personaje.
Cum să-i mai spunem că ne doream să iasă „ca la carte”?
cică „atitudinea creează altitudinea”. eram pe jos. de râs:
