„Ora 5:30 dimineata. E intuneric inca. In casa de campo de la marginea satului, 15 oameni se pregatesc sa mearga la munca. Se trezesc pe rand, ca sa aiba timp sa mearga la singura baie disponibila. Se face cafea pana si la micounde. E frig si umezeala intra adanc in oase. Vorbesc scurt, strictul necesar. Claxonul furgonetei care ii va duce in camp ii anunta ca trebuie sa iasa si sa lase totul balta. Soferul nu sta. E morocanos, cu privire rece si gura parca sapata in piatra obrazului ridat inainte de vreme.
Niciunul nu vorbeste spaniola decat la nivel de baza, cu verbele la infinitiv si cuvintele insiruite cat sa capete sens ceea ce vor sa spuna. Mormaie fiecare un „buenos dias” si doar albul ochilor se vede in lumina farurilor ce strabate pana in masina neincalzita. Se ghemuiesc in scaune incercand sa mai doarma putin pana la hala in care se face pontajul aflata in poligonul industrial, la 60 de kilometri.
O hala enorma cu 6 birouri si culoare separate de benzi de panza pana la ele. Sase barbati, trei spanioli si trei rusi, bine imbracati, cu cafeaua fierbinte in fata si cu listele echipelor. Lumina. Multa lumina, pentru a identifica fetele. Sute de oameni, peste 75% dintre ei africani. Le e mai frig decat celorlalti. Sau nu. Cert e ca poarta „pasamontanas”/cagule. Actele sunt fotocopiate alb/negru. Imposibil de distins chipurile. Doar albul ochilor. Cei de la birouri stiu asta. Lucreaza mai multi, la firme diferite, pe aceleasi acte. Unul este „de alta” la seguridad social si alti 2-3 muncesc pe actele lui. Unul asigurat, ceilalti la negru. Daca li se intampla ceva ei, de fapt, nu exista.
– Scoate cagula!
O scoate. Se uita fix in ochii celui de la birou, fara teama de a fi demascat.
– Cum te cheama?
– Ahmed Bakara.
– Numarul de NIE?
Bineinteles ca il stie. Si pe cel de SS. Si de unde vine. Si cine i-a dat cardul galben.
– Cat timp ai in Spania?
– 2 ani.
– Si vorbesti atat de prost spaniola??
– Nu a vorbi ca nu a avea cu cine.
Conversatia se repeta. La fiecare al 10-lea. Zilnic. Cele trei echipe de spanioli vocifereaza. Nu mai au rabdare, pontajul dureaza prea mult si statul in picioare face sa ii doara spatele care va fi suprasolicitat in camp, la caratul cosurilor de 20 de kilograme, uneori pe distante mai mari de un kilometru, pana unde poate intra tirul.
In sfarsit, se pleaca spre campuri. E ud. Nu se poate taia nimic pana nu rasare soarele si nu se zvanta, altfel fructele se vor strica in depozit. Fac foc si stau in jurul lui, unii tacuti, altii povestind in soapta in limba lor. Pe la 11 se da unda verde. Intra in camp alergand. In scurt timp incep sa arunce hainele de pe ei si transpiratia face sa le sclipeasca fetele negre ca abanosul. Mainile mari si repezi culeg in ritm de masini. Nu se mai aude niciun cuvant. Doar zgomotul de foarfece si bocancii grei alergand din cand in cand la margine cu cosul plin, la cantar. In cateva ore se aduna 1.000 de lazi de 22 de kilograme fiecare. Tirul e incarcat si pleaca direct spre tarile nordice in care cererea de citrice e enorma. Acum se pot odihni si pot manca ce si-au adus de acasa. Alt foc. Se asaza in jurul lui. Orez alb cu bucatele de pui si cateva legume. Nu folosesc furculite, mananca direct cu mana, facand orezul ca o minge de rugby pe care o baga in gura cu pofta. Mananca in graba, cu ochii pe ceas, sa mai poata culege pana seara fiindca sunt platiti la norma. Unul scoate din rucsac un covoras. Se indeparteaza si intra in camp. Se descalta si se uita in jur, incercand sa se orienteze spre Mecca. Toti ceilalti pleaca capetele intr-o liniste asurzitoare. Rugaciunea in araba se aude clar, ca un plans. Lacrimi in ochii unora. E doar un moment. In urmatorul, deja se aud din nou foarfecele. Si bocancii care alearga printre pomi.
Pana seara se umple al doilea tir. E una dintre zilele bune. Uneori nu e nevoie de al doilea. Altreori ploua si trebuie sa se intoarca acasa cu 5 euro minus (plata transportului). Acelea sunt zile triste. Azi sunt veseli.
– Cate lazi ai facut?
– 80…
– Asta inseamna 48 de euro… E bine?
– Nu. A putea a face 100. Maine mai repede.
Acelasi sofer ursuz, aceeasi furgoneta. Drumul spre casa rece si umeda. Boilerul de 10 l care nu are suficienta apa calda pentru toti si caruia ii ia o ora sa se incalzeasca. Niciunul nu se culca fara sa se spele. In timp ce asteapta sa le vina randul, pregatesc orezul pentru a doua zi si stau in jurul mesei luminate de un bec chior. Unul are credit pe cartela telefonica si reuseste sa vorbeasca cu sotia si copilul din Mali. Se intoarce cu ochii rosii, scoate din portofel o fotografie din care privesc o femeie si un copil de ciocolata amara. Duce fotografia la buze si iese din nou ca sa nu-l vada ceilalti plangand. Nici n-ar avea cum. Si ei fac acelasi lucru si nu au norocul lui, de a le auzi vocea celor din fotografiile mototolite si umede.
Urmeaza cateva ore de somn si o alta zi. Ban langa ban, foame langa foame pentru un singur tel: sa aduca familia langa ei. Nimic nu e prea mult sau prea greu. Adorm cu visul in ochi si cu speranta sub salteaua de pe patul cu arcurile stricate.
A inceput sezonul de cules mandarine…” – Vadvirág Violeta