„Cel mai bine întipărite în minte mi-au rămas pânzele de păianjen pe care străluceau boabe de rouă în primele raze le soarelui de vară. Răcoarea, iarba umedă mângâind tălpile goale în ciuda protestelor mamei care urla să ne punem papuci ca să nu ne înțepăm în vreun cui ruginit, amenințările tatei cu tetanosul – boală mortală nu ne-au împiedicat niciodată să ne bucurăm de trezirea totală pe care ne-o dădea însuși pământul.
Cireșii de la vale de casă, pe poalele cărora nu mai exista nici urmă de fructe încă de când erau verzi si acre, zarzarii din care cădeau urechelnițe (spaima noastră cea mai mare era să nu ne trezim cu vreo chestie umblătoare prin urechi), un prun străjuit de doi vișini ale căror crengi se aplecau sub povara dulce-acrișoară ne întâmpinau în fiecare dimineață. Satul zumzăia. Zgomotele familiare, care nu încetau până seara, de la cireada de vite mugind ce mergea către pășune în urletele lui Ghiță, cu cizmele lui grele de cauciuc în urma cărora se ridica praful, până la barosul fierarului de la capătul satului, pe imaș, lângă ghețărie.
De după dealuri, soarele roșu se înălța la fel, fără timp și fără grabă, peste o lume încremenită într-o rutină ritualică. Ochii noștri străpungeau zarea. Așteptam să plece părinții la muncă și…. „Azi mergem la bolniță!” Bolnița ne fascina. Era dincolo de dealuri, într-o râpă. Acolo se aruncau vitele moarte ale CAP-ului, iar peste ele acid care lăsa schelete albe, perfecte. Craniile ne îngrozeau, ideea de moarte si analogia cu omul erau inevitabile, deși niciunul nu scotea vreun sunet despre asta. Ne uitam și analizam ore în șir, fără să atingem nimic. Apoi coboram de pe deal, alergând, rostogolindu-ne, chiuind… Până în apropierea fierăriei. Zgomotul ritmic ce nu contenea mai mult de jumătate de oră, la prânz, când fierarul probabil mânca, ne însoțea pe ultimele sute de metri. Pașii deveneau șovăitori. Nu aveam voie acolo, dar curiozitatea era mai mare. Am fost uneori duminica, dar era închis și liniște.
Ca întotdeauna în fața unui posibil pericol, ne luam de mâini și înaintam cu gândul ca la cea mai mică spaimă să o luăm la goană. Ne opream la 10 metri de ușa care se căsca întunecată și prin care vedeam spatele enorm al unui bărbat cu pielea arsă de soare și de căldura unui foc ce ardea continuu pe o vatră deschisă. Barosul cu care lovea bucata de fier înroșit ca să o curbeze cădea greu, iar eu întotdeauna mă gândeam (nu știu de ce!) la moartea lui Gheorghe Doja și mă treceau fiori reci, privirea rămânându-mi fixată pe bucata de metal încins care, la un posibil contact cu pielea umană ar fi provocat o durere fără putință de descris. Simșeam cum mi se ridică părul pe ceafă, dar ceva mă ținea locului. Probabil rușinea în fața propriei slăbiciuni și a celorlalți.
Dacă aveam noroc, venea cineva cu caii la potcovit. Și mare ne era mirarea, în ochii deschiși care uitau să clipească, atunci când în copita calului erau bătute caielele. Oare nu-l doare? De ce nu fuge? De ce nu-l lovește pe fierar dacă îi face așa ceva? Mila învingea. Ne întorceam cu spatele și o luam peste imaș, spre casă. Reveneam, însă, cu prima ocazie. Eram dintre cei care voiau să știe tot și să vadă tot. Și iubeam tot. Până și pe Ghiță, cu vacile lui și cântecul din fiecare seară care ne anunța că a mai trecut o zi.
Noi nu măsuram atunci timpul în zile sau ore. Îl măsuram în oameni, în locuri, în întâmplări… Nu spuneam „ieri” sau „săptămâna trecută”, ci „când era X în vacanță la bunici” sau „când am fost la….”. Am fost, o clipă, eterni.” – Szivarvany Csepp (Picaturi de curcubeu) (photo www.123rf.com)