„M-am tot gândit zilele astea la bunica mea, Maria, de la care am numele. Era o femeie înaltă, mai înaltă cu un cap decât toate femeile din sat, suplă și veșnic cu spatele drept. Mi-o amintesc liniștită și calmă, nu liniștită ca oamenii lipsiți de energie, ci ca aceia care își folosesc energia pe lucruri cu adevărat importante.
Pentru că bunica mea sigur a avut multă putere. A fost fată de pădurar și-a crescut în pădurile Neamțului, apoi, la casa ei, și-a făcut cu bărbatul prăvălie. A avut 11 copii și pe ultimul, mama mea, a născut-o la 45 de ani. Și i-a crescut pe toți cu dragoste, oameni mari și buni, gospodari, credincioși, cu drag de viață, cu iubire pentru propriii lor copii. N-a fost unul să fugă de viață, n-a fost unul să se caine și să se vaite de greu, n-a fost unul să-și lase casa ori să mutileze destinele altora.
Toți au luat de la ea hărnicia și trebnicia ei legendare, cu care le-a clădit case fiilor ei și cu care le-a făcut zestre fiicelor, dar și liniștea.
Mi-o amintesc ca prin vis, cum stă lângă mine senină perfect, spunându-mi o poveste sau o rugăciune, învățându-mă de fapt să plutesc pe deasupra acelor lucruri care îți pot mocirli viața. Îmi dau seama că de-abia acum încolțește în mine ceva ce-a sădit ea, o răbdare rodnică și bună care mă face să trăiesc cu mai mult sens.
Bunica mea a trăit două războaie mondiale, o cumplită foamete, un criminal regim comunist. Și-a pierdut prăvălia, i-a murit soțul când avea copii încă mici. În ultima zi a vieții ei a vrut să mănânce o lămâie, dar asta, în vara lui 1984, era o dorință imposibil de împlinit. Am iubit-o mult, așa că și azi, prin frigiderul meu se găsesc adesea lămâi rătăcite, pe care nu le-atinge nimeni până când se usucă și se-ntăresc și sunt înlocuite cu altele, galbene și frumoase, pe care, la fel, nu le folosesc, le țin doar ca să populez cu ele o lume de vis a dorințelor neîmplinite.” – Ana-Maria Caia