„E un copil ca toti ceilalti copii. Depinde ce ii torni la radacina.
incerc sa fac ceea ce instinctul imi spune sa fac. Nu e o reteta si sunt constienta ca nu toti copiii sunt la fel. Dar nu sunt pentru protejarea exagerata a copiilor si pentru amanarea responsabilitatilor pe motiv ca sunt prea mici.
mi se pare ca nu am suficient timp sa fiu cu ea, trece prea repede.
Avea 1 an si 2 luni. Fix. Mergea de 2 luni tinuta de mana sau sprijinindu-se de mobila. I-am zis „hai la mama!” S-a uitat la mi e cu ochii aia imensi si intrebatori. Intre patutul de ale carui gratii se tinea si mine nu era nimic de sprijin. 3 metri. „Maria, poti!” Cu ochii in ochii mei, balansand manutele sa-si mentina echilibrul, cu un chiot de bucurie, a venit. Nu a cazut. Si din acel moment nu s-a mai oprit.
La 2 ani si 2 luni, cand am observat ca nu suporta scutecul daca face ceva si il scoate singura, i-am zis: „Nu mai avem scutece. Si nici bani sa cumpar nu am. Va trebui sa mergi la baie ca mama”. „Nu pot”. „Poti. Eu stiu ca poti”. „Bine”. S-a dus. Nu pe olita, ci exact ca mama. Niciodata nu a facut in pat. Nici macar accidental, noaptea.
La 3 ani se imbraca singura, se incalta singura, isi verifica rucsacul inainte de a merge la scoala si nu uita nimic. Pentru ca eu nu eram cu ea, ci la munca. Tot atunci a inceput sa faca singura ordine in camera ei. E de ajuns sa spun: „vai, ce dezastru… ar trebui sa fac curatenie in camera ta, dar sunt atat de obosita de la munca! Stau jumatate de ora si fac, iar tu ma ajuti.” In jumatatea aia de ora camera e ordonata. Vine, ma ia de mana si imi spune „hai sa-ti arat o surpriza!”, iar ochii ii stralucesc de bucurie ca a facut ceva pentru mine.
I-am spus „poti, stiu ca poti, am incredere in tine!” Intotdeauna. Si am apreciat ce a facut. Nu am recompensat material niciodata. Cand iau salariul, in fiecare luna, avem „o zi de fete”. O zi in care facem cumparaturi, mancam in oras, vorbim, vedem un film sau o duc la castelul de printese. Doar noi doua. Isi poate alege ce vrea ea. Si intotdeauna intreaba: „avem atatia bani? Nu e foarte scump?” Desi ii spun ca poate orice. Cunoaste si respecta banul si munca. Mai ales munca.
Vrea sa fie „artista si profesoara”. Pentru ca, zice ea, sa-i inveti pe altii e foarte important. 🙂 Nu are nimic hedonist in ea. Da tot, simte mila, compasiune si empatizeaza prea mult pentru varsta asta. Si mi-e teama uneori. Mi-e teama ca sufletul asta atat de frumos va fi lovit si se va schimba sau se va inchide.” – Szivárvány Csepp
„Printre cadourile pe care le-a primit fiica-mea a fost si asta. De la o colega marocana ce nu stia sigur daca va veni sau nu, asa ca nu a pus banii la gramada cu ceilalti. Putin conteaza asta. Fiica-mea poarta de vreun an un lantisor de argint cu un inger pe care l-a primit cadou de la un prieten de-al meu. M-a intrebat ce scrie pe inima aia rupta in doua si i-am explicat, spunandu-i si ca ar trebui ca jumatate sa o daruiasca celei mai bune prietene. Are o prietena de la cresa inca, sunt si acum colege si tin tare mult una la alta, poate si din cauza ca ambele sunt singure la parinti.
A stat pe ganduri. S-a invartit un timp pe acolo cu lantisorul cu jumatatea albastra in mana fiindca rozul l-a ales pentru ea. Eram cu taica-su, vorbeam ceva despre ziua de maine, cand ma trage de tricou in jos, cum face cand vrea sa cobor la nivelul ei. Mi-a pus lantisorul in mana si s-a uitat cu privirea aia a ei serioasa drept in ochii mei:
– Vreau sa fie al tau!
– Al meu? De ce?
– Ai spus ca e pentru cea mai buna prietena.
– Da. Si nu e Paulita cea mai buna prietena a ta?
– Cred ca esti tu.
– Eu??? (aveam un nod in gat deja)
– Da. Tu esti prietena mea cea mai buna. Tu ma iubesti intotdeauna, chiar si cand te superi pe mine. Si faci ce imi place mie si nu obosesti niciodata. Pune-l tu la gat.
L-am pus. Cu lacrimi curgandu-mi pana pe piept, ca si acum, cand povestesc. Creste … Si in fiecare zi imi dau seama ca daca n-as avea-o, n-as avea nimic. Sper sa n-o dezamagesc niciodata. Sa-i fiu si mama, si prietena, si om de incredere. Si sa traiesc pana isi va putea lua zborul, daca nu cer prea mult. Nu pentru mine. Pentru ea.” – Szivárvány Csepp