Taximetriștii bucureșteni

Am undeva prin site-ul asta de mii de postari in sase ani o poveste foarte frumoasa cu si despre un sofer de taxi, care se cheama chiar asa – Poveste cu un sofer de taxi. Cititi-o dupa ce cititi povestea de mai jos cu unul dintre taximetristii bucuresteni. O sa va emotioneze, va avertizez. Acum insa urmati-o pe cea de mai jos:

„Taximetriștii bucureșteni sunt simpatici cu mine de când sunt expandată de la sarcină într-un mod evident. Ba unul, săracu, scotea câte un oftat adânc și un ușor chiot când dădea într-o groapă, de l-am întrebat dacă îl deranjează așa tare gropile. Omul mi-a zis că tocmai a avut-o pe soția lui însărcinată și empatiza cu mine sau își retrăia traumele, de-aia icnea în fel și chip.

În dimineața asta, însă, un băiat tânăr, aranjat, cool, mi-a izbit-o de cum m-am urcat în mașină că e o cursă prea scurtă. „Veți fi recompensat ca pentru o cursă mai lungă.” i-am zis. „Tot aia e”, mi-a zis scârbit. „Nu vă pot dori să fiți gravidă în 8 luni și să nu vă ia taxiul 2 km, dar îi pot dori asta viitoarei soții”, am glumit eu cam amar. „Păi îl bat, doamnă”, mi-a replicat inteligent.”

Nu m-am lăsat: „Nu o să îl bateți, sunteți o persoană civilizată, doar pe mine, în dimineața asta, m-ați făcut să mă simt prost, foarte prost.”

A tăcut, dar nu s-a lăsat: „Dacă ne-am gândi mai mult unii la alții!” L-am aprobat entuziastă, i-am povestit că așa fac oamenii buni, se gândesc nu la cursa lor, ci la burta aproapelui. „Dacă mă luați așa….”

Am insistat, i-am explicat cum gura trebuie să asculte de creier nu pe dos. A izbucnit deodată într-un discurs despre dragoste și dacă ea există, că el n-a găsit-o. N-am fost ticăloasă să îi spun că are șanse mai mici cu felul ăsta de purtare, l-am încurajat, dar atrăgându-i atenția că nu e bine să faci oamenii să se simtă prost. La final a pus punctul pe i, referindu-se la mine și sarcina mea: „Dar cam târziu l-ați făcut, doamnă.” Și s-a oprit aparatul la 3 lei, i-am dat 10 și am coborât repede, repede, mulțumită că și cursa și conversația au fost deosebit de scurte.” – de Ana-Maria Caia

Comentariile au avut – firesc – o singura directie, dar cel mai frumos mi s-a parut comentariul (si explicatia ulterioara) Anei-Maria la unul din comentarii:

„Nu știu dacă măgar, dar un om derutat, foarte derutat, că n-am simțit că e rău nici o clipă, ci că nu pricepe nimic din lume, îi lipsesc uneltele de om.

(…) am câteodată impresia asta că unii dintre noi le avem, că ni le-au dat mama, bunica, școala, vecinii, cineva, iar alții au rămas pe lângă, fără instrumentele necesare să trăiască bine (ei în primul rând) în societate. Și e scarry că nu le au, dar nici nu mai au cum să le obțină.”