N-am fost niciodata niste oameni bogati si nici n-am avut vocatia agonisirii ci mai degraba a bucuriei imediate. Vorba lu’ Coana Marioara, „nu se lipeste banu’ de noi, ca apa de gasca”. Nu ne-am planificat niciodata fericirea pe termen lung. O fi bine, o fi rau, Dumnezeu stie!
Cu toate astea, am avut cea mai frumoasa copilarie pe care si-ar putea-o dori un copil. Nu mi-a lipsit niciodata nimic. Am primit totul in cel mai frumos ambalaj, dragostea. Cred ca am ramas cu o singura dorinta neimplinita din copilarie, patinele. Toate celelalte lipsuri, si nu materiale, se datoreaza exclusiv celui mai mare defect al meu, lipsa de ambitie.
Dumnezeu saracu’, dandu-si seama probabil ca a gresit proportiile, punand prea multa branza buna in burduf si prea putina ambitie, a dat o erata si mi-a daruit o doza maxima de a ma bucura de lucrurile simple si de a visa. Asa ca, ce nu am realizat in realitate, mi-a reusit in vis. O sa ziceti ca nu e un schimb echitabil, si totusi… Cand am fost suficient de mare ca sa intru in polemici cu Dumnezeu, mi-am dat seama ca-mi place asa de mult sa visez si sa ma bucur de lucrurile simple, incat nu l-am mai contrazis.
Asa cum spuneam, am avut o copilarie minunata. Aveam cele mai frumoase jucarii din „mahala”. Cand spun asta ma raportez la copiii cu care ma jucam. Sechelele unei copilarii plina de lipsuri, o mama saraca si lipsa unui tata, l-au facut pe tatal meu sa traiasca prin mine tot ce i-a refuzat lui copilaria. El avea o bucurie nebuna de a darui si eu de a ma bucura.
Mi-am iubit toate jucariile, de la triciclete si trotinete la papusi, jocuri, carti….le vad pe toate cu ochii sufletului de copil fericit care sunt. Dar, cele mai speciale jucarii pe care le-am avut, au fost pentru mine jucariile facute de parintii si bunicii mei si chiar cele facute de mine. Papusile din carpe facute da mama si bunica, moristile de vant, arbaleta si caleidoscopul din carton si cioburi colorate pisate (cel mai frumos caleidoscop facut vreodata pe planeta asta) facute de tatal meu, arcurile cu sageti facute de noi copiii din nuiele de salcie si cate si mai cate.
Cand mergeam la tara la bunici, cele mai frumoase jucarii erau fluierele si cutitele pe care mi le cioplea tata mare (eram singura dintre nepoti care-i zicea asa, restul ii ziceau Tuțu) si masinutele pe care mi le faceau verisorii mei din lutul de pe “Părăul” Florii din Voiteștiul bunicilor.
Un alt miracol al copilariei mele la tara, erau desenele pe care le faceam cu o verisoara de-a mea intr-un caiet de dictando, cu o ata muiata in cerneala, pe care o rasuceam pe pagina in cele mai intortocheate feluri. Acopeream pagina cu pagina anterioara si trageam de firul atei. Langa „minune” scriam ceva de genul: „Nu sunt Eminescu/sa-ti scriu poezii/dar o amintire/iti voi darui”. 😀
Azi, intorcandu-ma in timp, am repetat experienta. M-am simtit din nou cea mai mica si cea mai iubita fetita care se uita cu ochi mari si curiosi la toate minunatiile din cel mai frumos univers, universul copilariei. – de Liliana Jinca