Iubire neconditionata

Nu exista lectie mai frumoasa de prietenie, responsabilizare si iubire neconditionata in afara celei oferite de un catel. De aceea cred ca fiecare copil trebuie sa creasca alaturi de unul:

18 ani de dor – costin miu

Eram clasa a doua când l-am primit și l-am botezat Calu. Era un ciobănesc german și semăna perfect cu câinele Pistruiatului care i-a devenit, astfel, naș. Era primul meu câine. Avea două luni și era lăbos și urecheat ca orice alsacian de vârsta lui. Am crescut împreună, el mult mai repede ca mine, astfel că în câteva luni mă spăla lejer pe ochi când se ridica pe picioarele din spate. Eram cel mai mic și sfrijit dintre prietenii din generația mea, așa că, atunci când venea în fugă și-mi sărea în piept, mă dădea jos și, invariabil, mă lua la lins pe față. Am încercat să-l dresez deși habar n-aveam de vreo tehnică și nici răbdarea nu era calitatea mea forte. Era tendința unui copil de a-și impune autoritatea în fața cuiva, teoretic, mai slab ca el. Calu cred că răspundea la comenzi din simpatie, pentru efortul pe care-l depuneam, în nici un caz datorită străduințelor mele. La un moment dat, se sătura să fie simpatic, sărea pe mine, mă lungea la pământ și-și făcea damblaua cu linsul. Era, practic, prietenul și confidentul meu. Vorbeam cu el și-și schimba mimica feței și limbajul non-lătrător (că „verbal” nu-i pot zice) în funcție de tonul meu. Mai luam câte-o scatoalcă de la mama – de cele mai multe ori, bine-meritată – ieșeam afară din casă plângând mai mult de frustare decât de durere și mă așezam pe o bancă din curte. Îmi puneam coatele pe genunchi, îmi sprijineam ochii în pumni și plângeam înfundat. El venea ușor, se aseza în fața mea, își insinua botul printre coatele mele lipite și-l punea pe genunchii mei. Lacrimile îmi cădeau pe botul lui, dar stătea nemișcat până îmi ridicam ochii din pumni. Atunci mă privea și totul îmi trecea ca prin farmec. Plecam amândoi la alergat și uitam instantaneu, cu candoarea copilăriei, de toată supărarea.

Într-o zi, mă jucam cu el prin curte și soră-mea a ridicat vocea la mine. El s-a oprit brusc din alergat și i-am văzut pentru prima dată fața mai puțin prietenoasă. A mârâit brusc la Clara cu dinții ușor descoperiți într-un rânjet și cu părul de pe greabăn înfiorat. În acel moment, era lupul din Colț Alb, al lui Jack London, care-și apăra stăpânul. L-am mângîiat și i-a trecut imediat. A înțeles că nu-i nimic și s-a dus să să gudure pe lângă soră-mea, cerându-i parcă iertare. La ceva vreme, a comis-o. De fapt, am comis-o. Era o seară de vară și mama descoperise că o mințisem, nu mai știu despre ce. Striga la mine, cred că mi-a plesnit și vreo două palme pe pielea goală, drept pentru care am început și eu să țip. În acel moment, Calu a intrat în casă ca o nălucă. N-am apucat să-l văd decât în momentul în care dinții lui erau deja în piciorul mamei. Avea urechile lipite de cap și scotea un mârâit pe care aveam să-l reaud mult mai târziu, la lupii de pe National Geographic. Am strigat la el și și-a dat seama ce-a făcut. A ieșit în fugă din casă și s-a refugiat în țarcul lui. A mai ieșit de-acolo abia a doua zi seara, după ce s-a întors mama de la spital, când a venit să-și ceară iertare. Deși fusesem speriat rău de violența întâmplării și de sângele mamei, simțeam undeva, în adâncul ființei, o bucurie ascunsă: aveam un prieten adevărat! Într-o vară, am plecat cu tata și cu el pe prundul gârlii, pe Prahova. Am intat cu el în apă, pentru că nu era un mare fan al bălăcitului și se băga doar cu noi. Prahova nu era un râu adânc, dar din loc în loc ascundea gropi din care excavatoarele scoseseră pietriș. Foarte adânci, acestea generau vârtejuri invizibile la suprafață. În acea zi, am căzut într-o astfel de groapă. Norocul meu s-a numit din nou Calu și faptul că-mi păstrasem tricoul pe mine. Pur și simplu, a înotat către mine, și-a înfipt dinții în tricou și m-a tras afară din apă.

Continuarea, aici.