Va spuneam in postarea de mai devreme ca ieri am avut o zi plina de Bob Dylan. Magicianul Bob Dylan. Nascut pe 24 mai 1941 la Duluth, Minnesota, SUA intr-o familie de rusi evrei emigrati a implinit anul acesta 70 de ani. Face parte din categoria aceea de barbati care, pe masura ce imbatranesc, devin tot mai cuceritori. Si asta n-are legatura cu fizicul 🙂 Despre Bob Dylan ne povesteste cate ceva magicianul Liviu Balint:
BOB DYLAN 70 REVISITED. Amintiri cu lacrimi din piele de crocodil
„I’ll always come back…”, îmi spune Bob dintr-un cântec. Şi adevărul e că, din momentul când l-am auzit prima dată, tot revine. În diferite forme, întruchipări şi momente. Un puşti i-a spus odată „Bobby”, în prezenţa mea… I-am spus că până când ajunge să îl ştie de cât timp îl ştiu eu, pentru el, trebuie să rămână „Bob Dylan”, da? Iar dacă îl ştii de prea mult timp, ţi se poate întâmpla şi ca mentorului meu muzical, care mi l-a predat pe vremuri şi care mi-a spus deunăzi că el a trecut de Dylan… De parcă ar fi o gară. Sau o iubire obsesivă din tinereţe. Eu îl ştiu pe Magicianul Bob Dylan îndeajuns de demult încât să simt că scriu despre un prieten. Ciudat, el se pare că nu mă cunoaşte. Serios, am fost acum 8 ani la 2 metri si un vers de el, când a concertat la Budapesta, i-am făcut şi cu mâna, dar nu m-a recunoscut! După concert nu mai aveam cu ce merge în ţară decât dimineaţa şi am colindat Budapesta, înfrigurat, împreună cu doi prieteni, căutând în van un loc în care să putem coace aluatul din care fusese concepută seara aceea. Ajuns acasă, am scris, mai la cald, următoarele rânduri:
„Seara de 24 octombrie 2003. Budapesta. Arena Sporturilor. Multe locuri goale, doar spaţiul din faţa scenei era mai plin. Parcă nimic nu anunţa un eveniment. Şi totuşi, pe scena aia părăsită şi parcă ignorată de un oraş răsfăţat de tot felul de concerte urma să urce Bob Dylan. Mă aşteptam ca la intrarea în arenă, o bijuterie arhitecturală, lumea să se înghesuie. Nu s-a întâmplat aşa. „But don’t think twice, it’s alright”. „Things have changed”, „Summer Days” au trecut, iar „Love minus zero” tot „love” dă la final. Pentru că, în momentul când luminile s-au stins, pe scenă a apărut într-un costum alb şi pantofi din piele de crocodil chiar el, legenda vie, „Like a Rolling Stone”, Bob Dylan. Şi totul s-a luminat. Inclusiv feţele îngrijorate până atunci ale celor prezenţi de mica întârziere în program. Dar atunci când aştepţi o viaţă câteva minute în plus nu mai contează. Şi chiar întârzierea cu care vă scriu această cronică-mărturie este mai puţin importantă. Pentru că vă scriu de la înălţimea aşteptărilor. Concertul a ţinut o oră şi jumătate, dar va dura mult mai mult. Au fost 14 cântece şi încă 3 la bis. Un sunet impecabil, o formaţie extrem de interesantă ca aspect şi evoluţie scenică, iar profesional desăvârşită. Nici nu putea fi altfel, pentru că Dylan a cântat piesele lui cunoscute, mai vechi şi mai noi, în variante absolut incredibile. Am fost tentat la început să încerc să recunosc piesele după primele acorduri, dar apoi am abandonat şi m-am lăsat dus de improvizaţiile pe teme cunoscute, Dylan reuşind şi de data asta să nu cânte acelaşi cântec de două ori la fel. De parcă nu ar fi fost cântecele lui, de parcă ar fi fost coveruri în manieră proprie. „Highway 61 Revisited” a sunat mai proaspăt ca oricând, „It’s All Over Now, Baby Blue” a fost o adevărată capodoperă, „Tryin’ To Get To Heaven” a fost magistral interpretată, „Every Grain of Sand” a trecut şi el printr-o „reîncarnare” reuşită, ba chiar m-am ataşat în sfârşit şi de „Honest With Me”, pe care nu îl digerasem înainte. Iar spectatorii, transportaţi, nu au mai avut absolut nimic împotriva unei interpretări electrice impecabile. Dylan a cântat parcă prin surprindere, nu ştiai când ataca pianul, când va interveni la muzicuţă sau cu versurile. La 62 de ani, Dylan nu mai cânta pentru bani sau pentru că ar fi semnat nişte contracte. Cânta pentru iubitorul de muzică. Pentru cel care a plătit pe lângă banii de bilet şi biletul de tren pentru distanţe fără importanţe. Pentru că nu distanţa are importanţa, ci destinaţia. Iar când destinaţia este o seară pe care o ţii minte toată viaţa, chiar că nu mai contează dacă după ce se termină nu mai ai cu ce să te întorci acasă. Şi o mai iei o dată pe Highway 61.”
Nu l-am putut suporta la început. Şi nu îl înţelegeam. M-a prins prin surprindere. Un prieten primise o casetă de „dincolo” (înainte de ’89, „lumea de dincolo” însemna tot un fel de rai, dar bine organizat, în ţări populate, cu nume ciudate ca Iugoslavia, Olanda, Ungaria, Italia …). Am ascultat-o la casetofonul din mașina lui, o Mazda pe atunci. Era un concert cu ocazia a 30 de ani de activitate, din 1991. Cred că există un moment anume pentru ca o valoare să te atingă, pentru ca spiritul să te ajungă şi să te poţi împrieteni cu el. Pentru mine a fost atunci. Am ieşit de multă vreme, credeţi-mă, din maşina aia, dar din muzica lui Bob Dylan nu este ieşire. „There must be some kind of way outta here…”, încearcă el să mă mai convingă uneori. Degeaba.
Au trecut anii, şi peste mine şi peste Bob. Acum, dacă aş mai fi la vârsta idolilor, el ar fi.
Sunt multe poveşti care rotunjesc imaginea celui care de 50 de ani pare a nu face nici un efort în a se menţine la categoria grea. Câteva riduri în plus, câţiva decibeli în minus şi o voce care nu şi-a pierdut nonşalanţa de a continua să demonstreze că nu trebuie să fii Caruso pentru a transmite un mesaj. Cum spunea şi Tom Waits, „aş putea cânta ca şi Caruso, dacă aş vrea, dar aşa s-a mai cântat!”. Dylan nu cântă pentru un popor anume, ci pentru oameni fără graniţe în raniţe. La 70 de ani şi vreo 600 de cântece, merge mai departe, parcă încercând să recupereze un teren pe care oricum nu are nimeni curajul să îl pretindă. Şi nici valoarea.
Între timp, Dylan şi-a terminat cântecul de care vă vorbeam la început, acum două clipe. „I’ll always come back, but you can’t come back all the way”, spune Bob, apropos de întâlnirea pe care ne-o dă de fiecare dată. Trebuie doar să parcurgi tu jumătate din drum. Iar dacă reuşeşti să te apropii de el, îl vei recunoaşte imediat, după vorbă, după mers. Mersul lui pe pantofi din lacrimi de piele de crocodil …