Daca intr-adevar acum l-au inmormantat

… se cuvine sa ne luam ramas bun de la Michael Jackson. Daca n-a fost decat o alta miscare de marketing – avand in vedere ca urmeaza sa apara dvd-ul cu repetitiile ultimului sau turneu/spectacol – atunci tot se cuvine sa il lasam sa se odihneasca (macar acum!) in pace. S-au spus atat de multe in ultimele 70 de zile de cand a incetat din viata, incat uneori ma intreb daca mai e oare ceva de spus despre el. Iata ce spunea despre MJ la decesul lui Mircea Cartarescu:

„Ce figura tragica si grotesca acest Jacko! Muzica lui aproape că n-are legătură cu efigia sa, cu personajul pe care, asemenea lui Pygmalion, l-a sculptat în propria lui carne.

Voi vorbi cu mila si groaza despre bietul, hidosul Michael Jackson, nefericitul rege al muzicii pop, pe care America l-a creat, America l-a distrus, sadic si cu buna stiinta, iar acum America îl plânge ipocrit, totul în cadrul unui show colosal care aminteste flagrant de pâinea si circul Romei antice.

E drept, în zilele noastre gladiatorii nu mai sunt spintecati în arena sub ochii cetatenilor, ai matroanelor si-ai clientilor la o simpla întoarcere în jos a degetului mare. Dar circul merge mai departe, cu poleiala lui de glorie si cu ploaia de aur revarsata peste capetele vedetelor, venerate ca zeii si sfâsiate apoi cu aceeasi fervoare.

Nicaieri ca în showbiz nu e mai vizibila barbaria de fond a lumii noastre, lipsa ei de umanitate, de compasiune, de proiect, de orizont. Tinerii artisti, un val dupa altul, sunt antrenati si aruncati în arena, în groapa cu lei a unei uzuri si a unei concurente sufocante. Sunt storsi literalmente de talentul pe care-l au si, când cedeaza, când devin epave ciuruite de alcool, sex si droguri, sunt aruncati afara, pur si simplu, si vin altii în locul lor.

Sunt gladiatorii, cytarezii si pugilistii vremii noastre, mirosind a „blood, sweat and tears”, si care-si distrug viata în locul nostru, al tuturor. Ce figura tragica si grotesca acest Jacko! Muzica lui aproape ca n-are legatura cu efigia sa, cu personajul pe care, asemenea lui Pygmalion, l-a sculptat în propria lui carne.

Într-o piesa a lui Camus, împaratul Caligula era întrebat ce-si mai poate dori, el, care avea totul si totusi era monstruos de nefericit. „Vreau luna de pe cer”, a spus el. Si Michael pare sa fi vrut luna. Frumosul adolescent cu par cârliontat care vânduse mai multe discuri decât oricine în istorie simtea o neliniste existentiala adânca.

Primul tabu biologic, psihic si social pe care l-a transgresat în asaltul sau nesabuit asupra limitelor umane a fost cel al rasei. A devenit negrul alb, un hibrid nemaivazut si neclasificabil, mai curând un idol sau un arhetip decât ceva ce poate cu adevarat exista.

Granita sexului n-a rezistat mult nici ea: pe fata varuita ca a gheiselor sau a clovnilor albi, si-a pictat trasaturi femeiesti. Scandalurile sexuale din acea epoca nu par sa fi avut vreun fundament real. Au fost mai curând fantasme psihice ale acestui om care a vrut sa fie everyman si a ajuns de fapt no one.

A dormit în pat cu copii si, daca i-a atins necuvenit, pâna si asta trebuie sa fi fost nesexual, dintr-o curiozitate copilareasca. Fiindca negrul-alb-barbat-femeie era si matur-copil, fara sa fie, de fapt nici una, nici alta.

Ultima limita a acestui mare melancolic ce alerga dupa luna a fost însasi umanitatea sa. Negrul-alb-barbat-femeie-matur-copil a devenit – în propriii lui ochi – om-zeu când a cântat „History” în cupa facliei din mâna Statuii Libertatii. Din acea clipa, deloc întâmplator, a început prabusirea.

Cel mai îndraznet (dar si mai grotesc) hybris al epocii noastre avea sa decada apoi cu o viteza fantastica. La cincizeci de ani, Michael Jackson nu mai era nici cântaret, nici om, ci un idol în sensul primitiv al cuvântului, un idol înspaimântat de sine însusi. Lumea spectacolului îl schimbase într-un freak de bâlci asemenea femeii-paianjen sau omului-elefant.

Fusese târât în procese de o rea-credinta evidenta, fusese deposedat de bunuri si de glorie. Nu mai facea decât tirajul tabloidelor care-l sfârtecau de viu pentru consumul gospodinelor. Cum trebuie sa fi fost viata lui, cu cimpanzeul lui, cu falsele lui neveste, cu problematicii lui copii, cu domeniul lui, Neverland, unde se simtise o data un Peter Pan înconjurat de prieteni micuti, cu tonele lui de medicamente, cu doctorii si avocatii care l-au stors de bani, cu fundamentalistii islamici care-l manipulau?

Cum trebuie sa fi suportat, în ultimii ani, sa fie nimeni, dupa ce fusese doua decenii totul? Cum îsi mai suporta corpul, pe care-l batjocorise ca nimeni altul? Vestea mortii lui a zguduit lumea. Fireste, lumea noastra de carton si stelute aurite. Pe posturile de televiziune („Tv makes it, tv even brakes it, tv makes the superstar wherever you are..”) n-a mai fost loc, câteva zile, pentru stirile despre revoltele din Iran, nici pentru tragicele accidente aviatice. Au beneficiat de moartea lui tirani, companii multinationale, senatori corupti. Toate fraudele au fost ascunse sub pres, toti sobolanii au putut sa se fofileze neobservati. E efectul paradoxal al unei lumi ludice, în care showul e mai important ca viata si tinde sa se substituie realitatii. Ramân, dupa Michael, câteva videoclipuri de neuitat si o masca grotesca si trista. Tot restul, gloria si turpitudinea, tin de showbiz. John Lennon, ucis tot de aceasta lume neiertatoare, spunea în cel mai trist cântec al sau: „Toata lumea te iubeste când esti la doi stânjeni sub tarâna”.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.