„Aveam 15 ani. Si veneam dintr-o lume perfecta, lumea unui sat cuibarit intre dealuri, in care timpul parca se oprise incremenit sub ciresii in floare sau sub muntii de zapada printre care alunecau sanii incarcate de rasete si obraji rosii de sanatate…
Intr-o dimineata de sambata, chiar in primul an dupa ce ne mutasem in oras, ma invarteam prin casa cautand ceva ocupatie. Il vad pe tata ca se imbraca si ia cheile de la masina… Ma uit la el.
„Vii cu mine?” ma intreaba.
„Da”, zic. Habar n-aveam unde.
„Ia-mi halatul!” Il iau si ne ducem. Traversam orasul, pe care inca nu-l cunosteam foarte bine, trecem de stadion, ne oprim la vreo 2 km de iesire, in fata unor porti de metal uriase. N-apuc sa-l intreb ce e acolo. Se coboara, deschide portile si intra.
Ma trezesc inconjurata de copii, de la 3 la 18 ani, prost imbracati, care mai de care incercand sa atinga masina. Raman socata. Ma sperii. Copii cu handicap psihic sever, cunosteam din carti diferite tipologii pe care acum le aveam in fata ochilor… Imi zice: Hai! Ce stai acolo ca o momaie? Deschid usa, tremurand la propriu… Nu stiam unde sa ma uit, cum sa fac sa trec neobservata. Arunc o privire si vad copiii mici sarutand masina, iar cei mai maricei incercand sa-l ia pe tata de mana… „Doctorul, doctorul”… Cei mai mari se tineau aproape, aveau privirea ratacita, insa nu se indepartau.
Apar doua femei in uniforme albastre. Incep sa zbiere la ei si sa-i impinga.
„Cat sunt eu aici, va rog sa nu faceti asta!” aud vocea foarte taioasa a tatei.
Cativa incep sa planga… „dom´doctor, nu le dati apa la moara, ca nu stiti ce avem de tras cu ei!”
„Pentru asta sunteti platite, doamnelor! daca nu va place, plecati! dar cat sunteti aici, faceti-va treaba!..” si se indreapta bombanind ceva spre cabinet.
In spatele nostru, coada. Veneau toti. In cabinet, o asistenta. „sunt copii bolnavi? ceva deosebit?” „nu sunt, dom´doctor, dar stiti cum e…toti au azi ceva”, zice ea zambind. Tata rade: „lasa-i sa intre!”
Stau rezemata de un calorifer rece si ma uit fara sa pot articula vreun sunet. Intra pe rand, de la cei mai mici la cei mai mari. Unii pot vorbi, altii nu. Sunt unii care se leagana, altii care evita privirea, unii care fac gesturi de parca ar vrea sa-si smulga carnea de pe ei, altii care par in alta lume, pierduti, parand ca nu vad nimic. Par drogati, anesteziati, au miscari lente si repetitive.
Abia imi stapaneam lacrimile. Asistenta se apropie si imi spune: „Toti sunt abandonati. Nimeni nu-i vrea. Majoritatea sunt aici de cand s-au nascut. N-au vazut niciodata lumea de dincolo de gardurile astea. Niciun medic nu vrea sa vina, nicio asistenta, oamenii trec pe aici in fuga, din obligatia repartitiei, si nu raman.”
Ma uit la tata. Cu o sticla de albastru de metil in mana, cu niste bete pe care era infasurata vata, le dadea fiecaruia in gat, apoi ii mangaia, pe fiecare in parte, pe cap si le zambea. Si ei stateau exact cum stau cainii sub mainile care ii mangaie cu dragoste. Voiau betisoarele acelea si le primeau ca pe un trofeu, zambind stangaci si stramb, neobisnuiti sa o faca. Nu erau cuvinte acolo. Erau transfigurati, si ei, si el. Mi-am dat seama ca ii iubeste. Si ca ei il iubesc. Si poate ca era cea mai pura forma de iubire: era instinct. Stiau si raspundeau. Mi s-a cutremurat sufletul. A fost ca o trezire inversa, din real in cosmar. Am inceput sa gandesc si sa realizez unde sunt, ce sunt, cine sunt ei si de ce sunt acolo. Mi-am dat seama ca pentru ei dragostea e asteptarea dintre doua momente, cele 4 ore pe saptamana pe care el le avea acolo (2+2). Ca dincolo de asta e zbiaratul femeilor pe care le vazusem, violenta verbala si fizica, zidurile cenusii si poarta imensa de metal ce s-a inchis cu zgomot asurzitor in urma noastra, dupa ce au mai sarutat o data Dacia verde.
„Pe tine te plateste sa mergi aici?”
„Da. Ma platesc exact cat iau eu pe o consultatie privata. Dar tu crezi ca eu merg acolo pentru banii aia?”
„De ce mergi?”
„Merg sa-i iubesc un pic. Si ei au nevoie…”” – Vadvirág Violeta
foto: 123rf.com