„- Da! Am înțeles! Da! Acum, da, în momentul ăsta!
Portarul lasă să cadă receptorul telefonului în furcă, cu un zdrăngănit. Îşi înşfacă grăbit chipiul de portar de pe brațul unui cuier şi o ia cu paşi grăbiți tare pe holurile imense ale palatului. Bolboroseşte ceva neinteligibil, agitat, parcă numai pentru el, în timp ce încearcă să-şi aranjeze pe el vechiul veston de la uniforma de paznic, purtată şi de alții înaintea lui. Îşi închide nasturii vestonului şi trage de poalele lui în încercarea de a-l face să pară mai puțin mototolit. Răsuflă greu, are de mers mult, coridoarele nu sunt doar foarte largi, ci şi foarte lungi. Se opreşte într-un târziu, gâfâind, în fața unei uşi mari, cu două canaturi. Pe unul dintre ele stă scris cu litere negre, pe o plachetă aurie, „Preşedintele Camerei Deputaților”. Cu un gest scurt îşi saltă puțin chipiul de pe cap şi îşi trece mâna prin părul cărunt, ca să îl aranjeze un pic. Îşi face apoi curaj, trăgând aer adânc în piept şi bate la uşă. Bate suficient de tare încât să fie auzit de partea cealaltă a uşii şi totuşi suficient de încet ca să nu cumva să inoportuneze.
Din încăpere, preşedintele Camerei Deputaților, din spatele marelui său birou încărcat cu maldăre de hârtii oficiale – care aveau menirea să sublinieze oricui uriaşa sa importanță, aude o bătaie în uşă; suficient de tare încât să fie auzită şi totuşi suficient de înceată încât să nu inoportuneze. Preşedintele aruncă o privire plictisit-ştearsă spre uşă şi aşteptă câteva momente privind firicelul de fum albăstrui care se ridica în sus din țigara pe care o aşezase pe marginea scrumierei, înainte de a rosti un „Intră!” pe un ton pe care îl voia bărbătesc, ferm. Clanța se apăsă uşor, uşa se întredeschise abia puțin de tot, numai cât să lase trupul portarului să se strecoare înăuntru. Cu o vioiciune impusă, portarul odată intrat aproape că luă instinctiv poziția de drepți, în timp ce cu o mână îşi smulse chipiul din cap, în semn de respect pentru marele bărbat de stat pe care îl avea în față, iar pe cealaltă o folosea în chip de pieptene pentru a-şi aranja cumva părul dezordonat. Marele om de stat îşi ridică bărbia suveran, întrebător, spre musafirul neaşteptat.
– Să trăiți, domnule preşedinte al Camerei Deputaților! Să trăiți! Mă scuzați vă rog pentru deranj! turui portarul, umil, cu mâinile căzute moi pe lângă corp, în una dintre ele tinând încă chipiul.
– Spune. Ce e? întrebă pe un ton fals prietenos bărbatul care ținea pe umerii săi greutatea şi grijile țării întregi, el, care muncea numai pentru binele milioanelor şi milioanelor de români care votaseră partidul său. Avea atâtea lucruri deosebit de importante de făcut, de gândit, iar acum ăsta îşi găsise să dea buzna peste el.
– Mă scuzați, zise portarul, la fel de servil, dar a sunat domnişoara Irinuca.
– Aşaaa?! făcu pe un ton uşor indispus marele şi importantul om.
– Ştiți, domnişoara Irinuca a zis să vă întreb dacă azi dimineață ați binevoit să vă puneți singur ciorapii şi chiloții la coşul cu haine murdare, cum de atâtea ori v-a tot zis să o faceți?
Acest dialog este imaginar, dar ar fi putut să nu fie, pentru că, nu-i aşa, ştim cu toții că în spatele oricărui gratargiu de succes stă o femeie care îşi dă ochii peste cap.” – Bogdan Briscu