Despre uitare
„În Chieşd, satul ăsta din fundul Sălajului 9 ostaşi români şi o fată din sat, de 19 ani, au murit pentru eliberarea lui în octombrie 1944. Cimitirul lor era acum vreo 8 ani năpădit de buruieni dese, mai mari de 1 metru înălțime, numele de pe crucile lor şterse aproape total. Autorități locale şi săteni îi uitaseră cu totul şi nu le mai păsa de cei care, la urma urmei, au murit pentru ei. Patria recunoscătoare! Glorie eternă!
Mi-am pus, într-o zi de toamnă, acum 8 ani, coasa în maşină, am cumpărat o cutie de vopsea şi pensule cu 12 lei: am cosit locul şi l-am curățat ca în palmă; am aruncat mizeriile adunate; am rescris numele eroilor ca să nu fie omorâți a doua oară prin uitarea urmaşilor şi i-am legat fiecăruia pe cruce un tricolor, pentru care au murit. M-au văzut atunci, foarte mirați, doi săteni şi viceprimarul – căruia i-am lăsat ce a mai rămas din cutia de vopsea, cu rugămintea de a continua ei ce am început eu.
Azi, trecând pe acolo întâmplător, am văzut asta şi m-am bucurat să văd că locul arată foarte îngrijit şi tratat cu respectul cuvenit. Patria într-adevăr recunoscătoare! Numele fetei era Maria. A murit cu arma în mână. Ei îi uitaseră numele, nu era scris pe cruce. Azi ei îşi amintesc din nou de ea, iar ea trăieşte în continuare.” – Bogdan Briscu
