O iluzie
„E dificil de spus cum s-a întâmplat. Majoritatea oamenilor se ascund după vorbe când e vorba de ceva important şi îmbracă adevărul ca să iasă ei bine. Eu nu pot. Şi s-a întâmplat exact aşa cum vă spun, e adevărul şi nu mai am ce-i face, e povestea reală şi e acolo, ca un animal de companie care se uită la mine în fiecare dimineaţă când mă trezesc:
…….
După ce s-a întâmplat, am început să văd puncte puncte când închideam ochii şi să aud voci când îi deschideam:
”Rămâneți pe loc câteva minute. Revin.”
Din vocea gravă a doctorului, mi-am dat seama că e ceva în neregulă. Am auzit apoi zumzet pe culoar, ușa s-a întredeschis cât să intre o privire, apoi s-a închis la loc. Am auzit clar o voce întrebând ”El e?” și alta răspunzând afirmativ. ”Hm, dar pare sănătos”, a continuat prima voce. Apoi tăcere. Zumzetul anterior s-a retras încet în el însuși, până când a dispărut de tot.
Nu știu cât a trecut, cinci minute, un sfert de ceas, mie mi s-a părut un pui de eternitate până când ușa s-a deschis din nou.
Acum nu mai era un doctor, erau trei, plus cinci studenţi la medicină. Unul dintre doctori, dolofan în partea buzunarelor, m-a privit scrutător:
”Spuneți-mi, vă rog, dle Balint, dormiți noaptea?”
”Da, uneori noaptea. Uneori ziua. Cu schimbul. Chiar mai ‘nainte am ațipit un pic.”
”Hm. Și când vi se întâmplă să dormiți, visați?”
”Desigur.”
”Noaptea sau ziua?”
”Mai mult ziua.”
”Mda, poate fi de aici”, a continuat el.
Moment în care al doilea doctor a scos din servietă, una cu cifru, ca în filmele cu Alain Delon din anii 80, o fișă:
”Avem aici rezultatul tomografiei.”
”Cât s-a terminat, că am plecat la pauză…”, încerc eu un spirit.
”Încă nu s-a terminat, dle Balint. Vedeți aici, lângă prozencefal…”
”Poftim?”
”Prozencefal, creierul anterior.”
”Adică am avut creier și înainte? Bizar. Continuați, vă rog.”
”Vedeți aici punctul ăsta strălucitor?”
”Da.”
”Trebuie să fim sinceri cu dvs”, a continuat al treilea doctor, aprobat imediat din cap de ceilalți doi şi de studenţii la medicină.
”Dvs, dle Balint, aveți aici o iluzie. Nu știm cum și când a apărut, dar trebuia tratată imediat, acum deja strălucește prea tare.”
”N-am știut…”, am îngăimat eu. ”Și ce se poate face?”
”Nu se mai poate face nimic. Va trebui să trăiți cu ea în cap. Eventual să lucrați puțin la contrast. Și să sperăm că va afecta doar creierul anterior.” – Liviu Balint