Crap!
Am intrat in pravalia batuta de curent si dosita intr-un colt al blocului. Mica, ticsita cu nimicuri, intunecoasa, cu o vanzatoare pierduta in spatele tejghelei aglomerate. Am intrat primul. Imediat dupa mine au intrat doua fete. Apoi un barbat. Deja se umpluse locul. Nu ma simteam trezit de-a binelea, tocmai ce mergeam sa-mi beau cafeaua. Cer tigarile, mormaind. Vanzatoarea, incotosmanata, trezita la cine stie ce ora inghetata a noptii, cotrobaie dupa pachet, eu ma decid sa iau si niste biscuiti pentru cafea. Aleg o chestie cu un nume cam idiot. Il pronunt gresit. Femeia nu ma intelege. Pune un pachet de tigari pe tejghea. „Alb, nu rosu!” ii zic. Ma priveste absolut neutru, nici enervare, nici oboseala, nici simpatie, nimic. Ochi de pește. Plutea in borcanul ei transparent. Ma gandeam sa desfac biscuitii si sa-i presar firimituri deasupra capului. Dar ce biscuiti erau aia? Ma uit in cutia de carton in care erau inghesuite tot felul de dulcegarii ieftine. Repet numele, la fel de gresit. Parca nu mai stiam sa citesc. Femeia se uita, nedumerita. Scot un exemplar. Cele doua fete si barbatul se grabesc sa spuna numele biscuitilor, ba aproape il striga, acoperindu-mi vocea. Eram un handicapat asistat. Femeia reactioneaza ca si cum nu i-a auzit. Eram cam pe aceeasi lungime de unda, eu si cu ea, la modul ca eram in alt film decat restul, dar nici nu jucam in acelasi. Fiecare in bolul lui transparent. Cred ca ambii ne miscam extrem de lent. Fetele par sa dea semne de nervozitate. Deh, liceul era peste drum. Platesc fix. Realizam ca ma misc in reluare, dar efectiv nu puteam mai mult. Iau produsele fac un gest, cotul mi se opreste in ceva tare-moale. Spinarea tipului cu moaca de mardeias care astepta sa i se umple paharelul de plastic de la expresorul automat se misca incet, atat cat ii permitea locul. O mutra nerasa, cu pungi la ochi. Ii mormai niste scuze, care se voiau vesele. Intoarce capul, cu un fel de acceptare sictirita. Fac cei doi pasi pana la iesire. Acolo alte doua persoane. Ma impiedic de prag, ma calc pe siret. Oftez ca in fata unei fatalitati. Ma indepartez cativa metri, mirandu-ma de ingalarea asta generala. Pun piciorul pe un stalpisor de metal, ma leg, las piciorul jos si simt, simt in detaliu cum calcaiul stang se afunda in materia moale, ca de plastelina, a rahatului!
de Silviu Dancu