Despre asa-numita ospitalitate românească unii (cei mai norocosi) ar putea sa-ti vorbeasca/scrie la superlativ zile in sir. Altii iti vor spune ca este doar un mit. Voi aveti povesti care sa intareasca una sau alta dintre variante?
„Vineri am zburat cu balonul, undeva în Giurgiu. Am aterizat pe o mirişte, pe malul Neajlovului. Am coborât din nacelă, îmi revenise culoarea în obraji, şi începuserăm să facem glume, în timp ce nişte băieți strângeau balonul. Soarele apunea peste pădure, miriştea scânteia.
De pe coama unui deal din apropiere, o căruță uşoară s-a apropiat în goană. A trecut în viteză pe lângă noi, abia am apucat să salutăm. Căruțaşul n-a catadicsit să ne răspundă. S-a oprit ceva mai încolo, pe mirişte, şi şi-a făcut de lucru câteva minute, apoi s-a întors şi a oprit în dreptul nostru. Crăcănat în picioare pe capră, a scuipat:
– Băă, puteai măcar să-mi ceri voie să aterizezi aici!
Uşor derutat, dar foarte politicos, balonistul şi-a cerut mai întâi scuze, apoi i-a explicat că balonul nu poate fi dirijat şi că e purtat încotro bate vântul – deci n-avea cum să prevadă că va ateriza exact pe bucățica lui de mirişte. Chiar presupunând, prin absurd, că ar fi cunoscut proprietarul.
– M-ai mai văzut şi n-ai zis nimic!, a continuat căruțaşul. Da’ chiar aşa??
Balonistul a continuat să se apere moale, simțind că cel din fața lui n-are oricum nici un gând să-l asculte – el o ținea gaia-mațu cu „băă” şi „terenul meu”. Într-un final, după ce şi-a făcut numărul, a plecat fără să salute, scuipând demostrativ pe miriştea lui.
Ce vreau să subliniez: n-am stricat nimic, n-am aterizat în culturi, era doar o mirişte, n-am deranjat nici un animal, n-am lăsat nimic în urma noastră. Vântul ne-a dus acolo, am strâns tot în urma noastră şi am plecat.
Cam asta e, de fapt, renumita ospitalitate românească. Imediat ce ne-a văzut la el în mirişte, s-a repezit ca un uliu să ne ia la rost. Ne-a tratat ca pe nişte infractori şi, după toată atitudinea lui ostilă, sunt absolut sigur că l-ar fi bătut pe balonist dacă era singur – doar inferioritarea numerică zdrobitoare l-a făcut să părăsească primul miriştea, flegmând suveran.
Într-o lume normală, mă gândesc că proprietarul miriştii ar fi stat de vorbă cu noi, poate ne-ar fi dat şi un pahar de vin. Ar fi profitat de ocazie să vadă mai de aproape balonul, le-ar fi întrebat pe balonist cum funcționează, şi-ar fi lărgit orizontul, căci nu se întâmplă toată ziua să cadă nişte oameni din cer pe tarlaua ta. Eu am întâlnit oameni care povesteau de o viață o întâmplare neobişnuită la care fuseseră martori, iar povestea avea mereu acelaşi farmec.
Ce o să le povestească însă acest destoinic țăran contemporan din Giurgiu peste ani nepoților?
– Tataie, ia zi-o pe-aia când a căzut un balon la matale pe mirişte!
– Păi ce să zic? Era aşa, pe la asfințit, când au aterizat unii cu balonul pe terenul meu.
– Şi, şi?
– Şi m-am urcat în căruță şi le-am arătat eu!” – Julius Constantinescu