Felul în care scriem
„A mulțumi vine de la „a mulțăni”, care vine de la „la mulți ani”.
La mulți ani și mulțumiri limbii române!
_____
Am venit pe bicicletă gândindu-mă, tot drumul, să vă scriu despre universități, cercetare, americani, compeție, competență și capitalism. Am ajuns acasă, am discutat subiectul cu Virgil, după care mi-a pierit cheful să vă mai plictisesc și cu asta.
Bine că m-am lămurit eu, un pic, și, mi-am zis, mai bine țin pasul cu moda și omagiez și eu limba română azi, când văd că și-a amintit multă lume de ea, de diacritice, de virgulele măritate cu vocativul și nu numai.
Bună ocazie să ne reamintim că, da, felul în care scriem zice multe despre noi și mai ales despre cât de educați suntem și că limba noastră, că-i a noastră, e frumoasă și e grea. Eu o găsesc chiar fascinantă, așa puțin cum o cunosc eu, căci nu sunt lingvist. Și mă simt bine când mai primesc câte-un compliment pentru o formulare „inedit de corectă”, cum e conjugarea la mai mult ca perfect 🙂.
În același timp, mă simt uneori prost, fiindcă, după atât timp în care limba în care operez în vasta majoritate a timpului nu mai e limba română, încep să-mi pierd naturalețea, să rămân urmă, să nu-i mai stăpânesc finețea. Nu mai sunt la fel de disciplinată cum eram, dar îmi face plăcere uneori și mi se pare un exercițiu mental excelent, deloc ușor, să fac tot posibilul să nu amestec limba maternă cu limba engleză și să folosesc punctuația corectă, cea standard a limbii române: nu numai diacriticele, ci și ghilimelele și celalte semne de punctuație.
Să nu uităm să citim beletristică bună în limba română, căci acolo vom găsi adevărata frumusețe a limbii. Și numai așa și cu mult exercițiu vom reuși să scriem cum e demn de o limbă așa frumoasă și de un public pe care-l respectăm din adâncul inimii.
La final, nu uitați, totuși, stilul e substanță, forma trebuie să fie și fond! Și viceversa.” – Ruxandra Tăleanu