„Despre limba română, încă ceva.
Poate voi știați, dar eu am aflat destul de târziu că noi românii avem un accent slav, destul de evident, când vorbim engleză. Cred că era acum vreo 6-7 ani, poate după ce m-am mutat în străinătate sau poate după ce am stat mai mult de vorbă cu prieteni care au locuit în străinătate.
Mai mult decât atât, majoritatea românilor pe care-i cunosc în străinătate sunt foarte mândri de limba lor „latină“, o limbă care sună, într-adevăr ca italiana și spaniola când e vorbită, dar ai cărei vorbitori de limbă engleză, din nou, evocă meleagurile estice ale Europei.
Eu povestesc altfel despre limba română. Povestesc (simplist, vor zice unii) despre cum Dacia a fost provincie romană până înainte de anii trei sute, la retragerea aureliană, după care a pierdut contactul direct cu o masă de vorbitori de limbă romanică pentru vreo mie și cinci sute de ani, timp îndelungat în care limba pe care am vorbit-o pe plaiurile mioritice a fost sub influențe slave și turce. M-a amuzat cum s-a șocat și n-a vrut să mă creadă un prieten român, la o petrecere, când a aflat că s-a scris cu alfabet chirilic până după 1850. Încă mi se pare fenomenal și mie că în vreo 25 de ani am reușit să schimbăm un alfabet din chirilic în latin și întregul lexic admistrativ dintr-unul slav într-unul francez, sub influența pe care franceza o avea la momentul respectiv asupra nobilității europene.
Și uite așa, când te uiți în DEX, multe cuvinte ne provin (direct) etimologic din franceză, dar, totodată, nu franceza, ci italiana e cea mai apropiată lingvistic de română și cum am păstrat în glas sunetele lumii slavone.” –
Ruxandra Tăleanu