Pentru mama, Maria, pentru prietenele mele Marii si pentru toate Mariile o poveste frumoasa de la o amica foarte buna povestitoare:
„Mariile și bunicul
Azi mi-am amintit de copilăria de la Vucova, satul bunicilor paterni. Cea mai bună prietenă a bunică-mii era o femeie de vârsta ei, fără copii. Uinița. Așa îi spunea toată lumea. Uină, în grăi bănățean înseamnă mătușă, femeie mai în vârstă. Dar ea nu era uină, era uiniță, căci avea dragalesenie și sprinteneală de copil, le păstrase și la 60 de ani. Bunicii mei se sfădeau (certau) des pe tot felul de nimicuri, oameni orgolioși, unul mai deștept ca altul. Dar pe Uinița și pe bărbatul ei nu prea i-a auzit nimeni să se certe. Se spune că un cuplu fără copii, doi oamnei ajunși la bătrânețe, obișnuiți să-și poarte de grijă numai unul altuia toată viața se înțeleg adeseori mai bine decât cei cu familii mari, copii, nepoți, strănepoți. O fi sau nu așa, cuplul lor era plin de armonie. Uinița era mignonă, cu poale purtate cochet, până la genunchi, cu cămașa de zi cu zi albă, apretată, ceva unic pentru viața de la țară și obișnuintele țărăncilor învățate cu munca grea, la câmp și cu animalele. Chiar și baticul îl purta în felul tuturor, dar un pic altfel. Al ei stătea mai bine legat peste cocul gros de păr.
Ne plăcea tuturor vara să ne strângem seara în fața căsuței lor, la givan. Aveau o căsuță bătrânească, din lemn și chirpici, cu vatră spălată cu bălegar, cu 2 încăperi și o sală intermediară. Ei stăteau în cuină, camera de trai, nu cea bună, pentru goști (musafiri). Era simplă cuina, cu două paturi austere, cu tăblii din lemn de brad, pe care erau așezate dricalele (saltele de cânepă umplute cu pănuși de porumb), o masă pe mijoc, flancată de două clupuri (bănci de lemn) și un cuptor de pământ, văruit în alb.
Eram mică când mergeam la ea, nu eram sensibilă la confort, dar totuși mă miram cât de simplu, sărăcăcios și curat e totul. Eram învățată să dorm pe saltele textile, cu arcuri, să am covoare sub picioare și să calc pe podele solide din lemn. Chiar și în bucătăria bunicii era pe jos podea din ceramică, cărămidă arsă, frumos aranjată în modele. Camerele erau încălzite de teracote mari, iar candelabrele aveau mai multe lumini. La Uinița era o doar o lampă cu petrol.
Când ne adunam la givan, bunică-meu, abonat la Magazinul Istoric și mare amator de discuții intelectuale, reușea să se întrețină doar cu un vecin care făcuse războiul cel mare și rămăsese invalid; povesteau despre ruși și nemți, despre legionari și regimul lui Dej sau se distra cu noi, copiii, punându-ne să rezolvăm probleme de logică sau ghicitori grele. Uinița era singura femeie cu adevărat interesată de poveștile lui bunică-meu. Îl respecta mai mult decât bunică-mea, care era o femeie aprigă și care nu se lăsa impresionată de balivernele lui când știa că tot ea se va duce să astearnă de noapte la vacă și să o mulgă, iar dimineața, tot ea se va trezi de la 5, va pune de mâncare, va lucra în grădină, apoi va merge și la câmp. Era autoritară și harnică. Toată lumea îi admira calmul și stăpânirea. Pe care le avea cu toată lumea, mai puțin cu el. Dar Uinița îl prețuia pe bunicul și se mira de câte știe și mai ales cum reușește să citească din cărțile bisericești, în chirilică. Bărbatul ei era un om bun și muncitor, dar mai greu de cap. Mi-amintesc că-l auzeam pe cârcotașul de bunică-meu cum râdea în casă de vecinul lui: „Săracul Ion, el nu prea pricepe ce spun eu, se ride (râde) și el ca să nu pară prost. Dar știe să facă cârnații cel mai bine; ca Ion nu face nimeni cârnații, de-asta îl las eu pe el să-i facă.” Diferența dintre ei era mare, ce-i drept, el nu avea finețea ei în replici și nici felul ei de-a fi, agilă ca o veveriță.
Apropo de cârnații făcuți de vecinul Ion, tot la el în afumătoare îsi țineau cârnații și ai mei. Dar săptămânal își făcea drum domnul Moromete de Vucova să vadă cum s-au afumat. Slăbiciunea lui erau cârnații. Și la fiecare vizită îi scurta un pic din capeți. De la o zi la alta diferențele erau imperceptibile, dar după o vreme o parte dispăreau. Când ajungea și bunică-mea să-i ia de la afumătoare și să-i prepare pentru untură, cârnații erau la jumătate, în cel mai bun caz. Atunci bunicul îi spunea mereu același lucru : „Mărie, cineva trebuia să le îndrepte capeții, cum să stea atârnați aiurea, unul mai lung și altul mai scurt? Iar bunica îi răspundea invariabil și ea: „Ioane, eu o să te scurtez pe tine într-o zi de capul tău priceput!”
Duminică mergeau la biserică. Bunicul se așeza în strana cantorilor (cântăreților). Iubea biserica, nu musai pentru că era habotnic, căci i-am observat, chiar mică fiind, multe îndoieli metafizice, cât pentru ritualurile vechi, bizantine. Și pentru că fratele lui era preot de oraș, cu seminarul făcut la Sibiu. Era singurul din sat care știa să citească în chirilică, iar în biserică se mai găseau încă asemenea cărți vechi. Adusese câteva și acasă, pe care le-am luat eu mai târziu la oraș, să le conserv. Eu îl bănuiesc de o plăcere mai lumească. Când venea de la biserică, în fiecare duminică, era singura dată când buna îl saluta respectuos, iar când îi întindea anafură, îi pupa mâna. Așa se mai răcorea și el poate, în spatele unui obicei vechi, țărănesc, de toate vorbele din restul zilelor legate de lenea și apucăturile lui cărturărești. Se întâmpla adeseori să meargă împreună la biserică, dar buna mergea mai mult de hatârul Uiniței, care venea la ei în poartă și îi striga că ea e gata, să purceadă.
Bunicul, sub umbrela unui astm în stare destul de avansată avea timp berechet să citească, să asculte Europa Liberă și să filosofeze cu cine credea el că are destul creier, în special cu taică-meu sau un nepot de-al bunicii, profesor universitar pe vremea aceea. Când totuși îi reteza avântul taică-meu, cu propriile opinii, bunică-meu se încrunta și cu vocea înăsprită spunea: „Cum ai ieșit tu așa cuminte (deștept) dintr-un tată atât de prost?”
Mi-amintesc însă de Uinița, care îl asculta cu mare atenție, apoi la sfârșit făcea o glumă atât de nostimă, încât râdea toată lumea. Chiar și bunică-mea, din dragoste pentru Uinița, desigur. Să nu credeți că buna era vreo proastă, îi mergea mintea brici și avea o memorie extraordinară. Atât că nu-și prețuia prea mult bărbatul. Mai întâi l-ar fi vrut harnic și vrednic, și apoi un țăran cu apucături de intelectual, care fuma toată ziua și citea cărți pe divanul din târnaț (o verandă mare, zidită, cu coloane albe, rotunde). Norocul lui că avea pensie bună, lucrase funcționar la stat și făcuse toată tinerețea naveta între oraș și sat. Copiii i-a ținut în școli și facultăți, avea valoare învățătura pentru ea. Dar și-ar fi dorit, săraca, să se bazeze pe un bărbat vrednic de hărnicia ei.
Bunicii aveau televizor, mai către Revoluție le adusese tata unul color, chiar. În toate serile de iarnă se strângeau la noi vecinii să se uite la televizor, nu de dragul programului din Epoca de Aur, cât de dragul culorilor și de dragul givanului, până noaptea târziu. Pentru mine și verișorii mei era o bucurie. Căci venea și Uinița, care umplea casa cu râsete și glume, de ajungeau chiar și orgolioșii mei bunici să se aprecieze unul pe altul pentru câteva ore, în veselia generală. Ne plăcea să o luăm și la jocuri, jucam cu ea Moara sau chiar Baba Oarba.
După ce s-a stins Uinița, răpusă de cancer, buna parcă a descrescut. Nu mai mergea așa semeață și dreaptă. Și-a pierdut cea mai bună și dragă prietenă, iar restul uliței i se părea neimportant fără ea. Mai avea o prietenă în capătul grădinii, de care s-a apropiat mai mult după ce-a rămas singură, dar pe Uinița nu a reușit nimeni să o înlocuiască în sufletul ei. Îi lăsase cu glas de moarte toate hainele cochete și bine întreținute. Și ani de zile am văzut-o pe bunică-mea cum îi purta hainele cu dor, mereu pomenind-o. E drept, că după ce a murit, l-a pomenit cu nostalgie și pe bunicul. Se pare că îl iubise în felul ei, dar ținuse mare secret din asta.
Foarte târziu am aflat cum o chema de fapt pe Uinița. Maria era numele ei, așa ca al bunicii mele. Amintirile astea sunt pentru cele două Mării ale copilăriei mele.” – Adina Stefanescu